Orice spui, orice poziţie adopţi, rişti să fii pus la stâlpul infamiei. Chiar dacă te abţii să iei o poziţie în legătură cu un subiect, tot acolo ajungi. Dacă spui ceva, de ce o faci? Dacă nu spui nimic, de ce taci? Ce ascunde tăcerea ta? Ce ascunde poziţia luată? Cu cât vorbeşti mai limpede, cu atât mai înfuriată devine întrebarea: ”De fapt, ce vrea să spună ăsta?”
Pentru unii, nici măcar această vârtelniţă a suspiciunilor nu este suficientă. Apetitul lor pentru bălăcăreală este atât de mare, încât îşi răspund singuri la asemenea pseudo-frământări. Îţi pun în gură vorbe pe care nu le-ai rostit; în minte – gânduri pe care nu le-ai avut; în inimă – sentimente pe care nu le-ai nutrit; şi în spinare un “cazier virtual”. Totul a devenit virtual. Adică, odată lansată în hyperspaţiu, minciuna devine adevăr şi se eternizează.
De ce spui asta despre asta şi nu spui ceva şi despre astălaltă? De ce te iei de un infractor, dar faci pe niznaiul în legătură cu altul? De ce te declari scârbit de turnătoriile unuia, dar taci mâlc în legătură cu denunţurile altora? De ce eşti aşa de dur cu extrema dreaptă, dar extrema stângă nu-ţi dă coşmaruri. Sau invers. Cu alte cuvinte, de ce nu vorbeşti - întotdeauna şi în acelaşi timp – despre tot şi despre toate. Un caz ilustrativ pentru cât de uşor confundăm cacofonia cu polifonia.
De ce te legi de gura leului ăsta de Băsescu, dar nu scoţi o vorbă despre crinul ăla deja ofilit de Antonescu? De ce o iei peste picior pe panseluţa asta de Elena Udrea, dar nu-i pui o piedică şi urzicii ăleia de Olguţa Vasilescu? De ce râzi de cum numără abacul parlamentar Anastase, dar nu ceri numărarea ouălelor de aur ale lui Năstase-Paişpe Case? De ce te pune pe gânduri bunăstarea lui Voiculescu-Sfârlează-fără-Fofează, dar te lasă rece prosperitatea galopantă a lui Atilla Verstóy-Kerestoy? De ce tragi permanent în muşeţelul ăsta naţional d
