După cele cinci volume atît de personale de versuri (Evenimentul zilei, Ingineria poemului de dragoste, Sanatoriul de boli discrete, Spirt.Muzeul întîmplărilor de ceară, aproape. atît de departe) şi un confort 2 îmbunătăţit (în colaborare cu Ioan Es. Pop), în 2010 Lucian Vasilescu şi-a reunit opera poetică în două volume apărute la Editura Vinea. Poetul, ca şi gazetarul, au coexistat, poate prea discret, într-un binom care a ţinut în viaţă visul de a scrie literatură. La 16 ani de la debut, autorul poate spune liniştit şi senin că a pus pe roate un Institut de Poezie Legală: „Ca printr-un ochean, prin fundul paharului lumea-mi apare mai aproape, mai mare. Îmi port nemurirea la cingătoare. În raniţă – bastonul de mareşal. Sînt cel mai bun poet din acest spital“. Cartea de muncă, aţi mărturisit, este „probabil cea mai groasă carte a mea de pînă acum“. În curtea Institutului de Poezie Legală, Lucian Vasilescu intră scandalos, sumbru, imprevizibil (cîteva dintre etichetele aplicate de-a lungul timpului) cu Evenimentul zilei, un debut deloc conformist. Cum de aţi ales să debutaţi cu un „scenariu“ atît de atipic, la limita dintre cotidian şi biografic? În 1993, aşteptam deja de vreo doi ani să-mi apară, la o editură din Basarabia (provincie din care mă trag şi eu, pe linie maternă), prima carte: Ingineria poemului de dragoste. Propunerea mi-o făcuse cineva de aici, din Bucureşti (nu spun cine, persoană importantă şi atunci, şi acum), care avea oarece relaţii cu editurile de dincolo de Prut. Din amînare în amînare, am ajuns, într-o bună zi, la Chişinău şi am întrebat, la editura ce-mi fusese indicată, de soarta cărţii mele. Dar cartea mea nici nu ajunsese la ei – „binefăcătorul“ meu bucureştean mă tot asigura că o trimisese şi că trebuie doar să am puţină răbdare. Aşadar, luasem ţeapă. La vremea cu pricina, lucram la volumul Evenimentul zilei. Ca urmare a experienţei