Ştim încă destul de pu- ţine despre atmosfera culturală şi literară românească din Transilvania sfârşitului de secol al XIX-lea. Şi aceasta, din multiple cauze.

După ce, în secolul al XVIII-lea, dăduse tonul redeşteptării naţionale, prin Şcoala Ardeleană, Transilvania furnizase la 1812 prima capodoperă literară modernă (Ţiganiada), iar la 1848 se sincronizase perfect cu mişcarea politică şi de idei din celelalte două principate. După proclamarea dualismului (1867), însă, a început o vizibilă desincronizare culturală între Ardeal şi restul României, cauzată, pe de-o parte, de necesitatea contracarării politicilor de deznaţionalizare promovate de Budapesta, iar pe de alta, de remarcabilul elan de modernizare al României lui Carol I. Aceasta a făcut ca, în timp ce dincoace de munţi se căutau – prin Macedonski şi cenaclul său – primele expresii ale simbolismului, dincolo să se nască un puternic filon tradiţionalist, alimentat de literatura unor Şt.O. Iosif sau Octavian Goga. Mediul literar ardelean începea să sufere un defazaj atât de pronunţat, încât majoritatea scriitorilor mai însemnaţi ai provinciei, oricât de ancoraţi în „solul” tradiţional s-ar fi simţit (iar cazul George Coşbuc este elocvent), a fost silită, mai devreme sau mai târziu, să treacă munţii şi să se stabilească la Bucureşti.

Recuperarea manifestărilor literare şi culturale româneşti din Transilvania sfârşitului de secol al XIX-lea a fost mult îngreunată în perioada regimului comunist. În prima lui fază, cea stalinistă, ideologia „internaţionalismului proletar” taxa aceste manifestări drept „naţionaliste”, motiv pentru care erau relegate la faimosul „coş de gunoi al istoriei”. În perioada ceauşistă, în ciuda puternicei ei armături ultranaţionaliste, aceste manifestări literare şi culturale au fost „filtrate” ideologic de necesitatea regimului de a nu menţiona în nici un fel