In anii ’90, partidele s-au construit in jurul ideologiilor si a unor lideri dedicati principiilor si ideologiilor (de o parte Ion Iliescu, de cealalta parte Corneliu Coposu). Delimitarea ideologica era clara, cele 2 blocuri politice fiind clar definite (aceasta delimitare trebuie inteleasa nu in mod absolut, ci functional): de o parte FSN/FDSN/PDSR (si aliatii lui), de cealalta parte PNTCD si Alianta Civica (si aliatii lor). Actiunea blocurilor politice era determinata de ideologie, iar pozitionarile erau strategice.
Sfarsitul anilor ’90 a adus o foarte lenta trecere a ideologiei in planul secund. Dupa 2000 (la inceput de 2001 mai exact), rolul ideologiei a scazut dramatic. Scena politica era brusc dominata de un PSD care se visa pentru 20 de ani la guvernare. Pe partea dreapta a scenei, erau PNL si PD, care lupta doar pentru supravietuire.
Consecintele au fost dramatice si surprinzatoare. Partidele au incetat sa se mai raporteze la ideologie, directie favorizata si de indepartarea electoratului de politica. Dar, estompandu-se rolul ideologiei, a trebuit altceva pus in loc pentru a mentine partidele functionale. Acel “ceva” au fost resursele. Cele ale bugetului in principal.
Accesul la resurse a devenit fundamental pentru pastrarea in viata a unui partid. Participarea la “impartirea tortului” a devenit o chestiune de viata si de moarte. Ori, pentru a participa la impartire, trebuia sa obtii cat mai multe voturi. A crescut imediat importanta masinariei electorale. Eficienta in atragerea voturilor determina partea din “prada” repartizata. Asa a aparut deja legendarul fenomen al baronilor locali.
PSD s-a adaptat cel mai repede la noua realitate. Apoi, un partid marginal (PD), dar cu un lider cu un instinct politic fantastic, l-a copiat. Atat de bine si de performant, incat un lider al PSD a constatat la sfarsitul anilor 2000:
