Despre moartea lui Vasile Paraschiv am aflat acum două ore dintr-un mesaj primit de la Doina Jela. Amestecul de tristeţe, revoltă şi amintiri a pus repede stăpânire pe mine. Primul lucru ce mi-a venit în minte a fost o întrebare formulată pe la începutul anilor 2000 de un tânăr doctorand român care studia în Statele Unite:

“Domnule Tudoran, ce a făcut de fapt Vasile Paraschiv de aţi afirmat că nici o enumerare ce include forme de dispreţ, rezistenţă faţă de dictatura comunistă nu poate lăsa pe dinafară numele lui fără să devină astfel o mărturie între incompletă şi total falsă?“

“Totul”, i-am răspuns. După care i-am enumerat tânărului tot ce am crezut că era important să ştie despre Vasile Paraschiv. Apoi, i-am dat o sacoşă plină ochi cu fotocopii, ziare, cărţi, bibliografie, două casete pe care le aveam de la Europa liberă etc. A fost o investiţie excelentă. Îl citesc de când în când pe tânărul de atunci şi mă bucur să văd cât de bine, de organic a integrat în sistemul său de cântărire a comunismului informaţii şi mărturii pe care le-a strâns cu meticulozitate ani şi ani la rând. Şi am zâmbit, întotdeauna cu bucurie, văzând că atunci când dă nume, cel al lui Vasile Paraschiv nu lipseşte.

Nu l-am întâlnit niciodată pe Vasile Paraschiv. Aşa a fost să fie. Despre el, în aceste zile ale despărţirii de un mare luptător, vor povesti cei care l-au cunoscut, cei care au luptat şi au pătimit alături de el, cercetători care ştiu astăzi că fără oameni ca Vasile Paraschiv puţine lucruri dintre cele ce au ţinut cândva România pe hartă s-ar fi întâmplat. Eu, unul, vreu să povestesc un episod ce nu are o legătură directă cu Vasile Paraschiv, dar are o mare semnificaţie pentru felul în care l-am înţeles pe acest erou.

Deseori, oameni ca Vasile Paraschiv au fost întrebaţi de ce a au făcut un lucru ori altul, de ce şi-au asumat riscuri enorme când, iată, până