La început de mileniu trei, un studiu despre raporul dintre creştinism şi politică precum şi între Biserică şi Stat poate să apară ca un demers de simpozion, fără aplicabilitate practică. Laicitatea statului modern face inoperant, la o primă vedere, recursul la cultura şi preceptele moralei şi religiei creştine, fie ea catolică sau ortodoxă. Virtutea, ca una din valorile morale supreme ale civilizaţiei umane, îşi păstrează neştirbită valabilitatea din vremurile de început ale statalităţii, până în prezent. Cu toate acestea, conducătorul politic, ca şi cetăţeanul simplu nu pot face abstracţie de importanţa socială a guvernării prin cumpătare, virtute şi cu moderaţie, valori esenţiale ale moralei creştine. În condiţiile în care costurile sociale ale guvernării actuale sunt suportate din ce în ce mai greu, în care societatea se structurează tot mai mult între privilegiaţi şi dezavantajaţi, între bogaţi şi săraci, recursul la valorile fundamentale ale creştinismului precum şi aplicabilitatea unor modele de comportament "inventate" de creştinism, cu multă vreme în urmă, pot fi o condiţie şi o sursă de reconstrucţie a politicului pe alte baze decât individualismul egoist. Omul simplu resimte cu putere cerinţa restaurării creştine a guvernării, în care conducătorul politic trebuie să-şi exercite puterea prin practicarea virtuţiilor impuse de morala creştină: mila, dreptatea, cumpătarea, omenia şi ospitalitatea. Raportarea la valorile creştine nu numai a individului, ci mai ales a celor care au prerogative de conducere politică conferite prin proceduri democratice, reprezintă o necesitate de primă mărime ca unică alternativă la atitudinea indiferentă sau dispreţuitoare faţă de nevoile şi cerinţele celor guvernaţi.

De aceea, enunţarea la început de mileniu trei a unui model moral al conducătorului pios, blând şi drept este un demers firesc pe care sfinţia sa, preotu