Am vorbit zilele trecute cu o ziaristă din Franţa, care a fost de câteva ori în România, despre modelul uitat al revoluţiei române.

Din decembrie 1989 n-am mai stat atâtea ore în faţa televizorului, privind la manifestaţiile de stradă din ţările arabe. Ceea ce se întâmpla ieri în Europa comunistă se repetă astăzi în nordul Africii, după un scenariu asemănător, şi conform aceluiaşi principiu al dominoului. Elementul comun principal este caracterul dictatorial al regimului politic. Iar contestaţia pare a urma o cale înrudită cu aceea din România, deşi natura dictaturii este diferită. O deosebire importantă constă în climatul internaţional, altul la debutul celui de al doilea deceniu din secolul XXI decât acela de la sfârşitul penultimului deceniu din secolul XX.

Prima trăsătură care se repetă este transformarea unor manifestaţii spontane în revoluţii şi a unor revendicări economice în revendicări politice. Nu chiar peste tot, desigur, mai ales în ţările comuniste, unde regimul s-a prăbuşit uneori fără violenţă, oarecum de la sine. Violenţa pare a fi, în schimb, de rigoare în ţările arabe. Când scriu aceste rânduri, vineri 4 februarie, doar în Yemen demonstraţiile se menţin paşnice.

Altă trăsătură semnificativă o reprezintă ţinta aşa zicând personală a contestaţiei, Ceauşescu şi Honecker, ieri, Ben Ali şi Mubarak , azi, Buteflika, Ahmadinejad şi Ghadafi, probabil, mâine, dictatori care întrupează pentru milioane de cetăţeni ai ţărilor lor răul cel mai mare. Faţă de aceşti dictatori, aflaţi la putere decenii de-a rândul şi gata uneori să dea succesiunii caracter dinastic, democraţiile occidentale au şovăit până în ultima clipă. Motivele invocate au fost (şi sunt!) de regulă două: o opoziţie slabă şi divizată care făcea din dictatori parteneri inconturnabili şi, apoi, pericolul accederii la putere, o dată aceştia înlăturaţi, a unor formaţiuni politice ex