A.P., Noica, Ion Haşigan (fost primar de Tilişca Sibiu) şi Marinel Păunescu (vărul poetului), Păltiniş, 1986
Microbul culturii
Mă întreabă ce limbă străină vreau să studiez la Filologie. Îi răspund că am ales engleza.
Constantin Noica – Engleza e limba proştilor, o vorbesc şi africanii, şi asiaticii. L-am întrebat odată pe un englez ce limbă ar vrea să ştie bine şi mi-a spus, şi el, că engleza. Dumneavoastră, domnule Păunescu, doar desfătaţi tinerii sau îi şi trimiteaţi la cultură? Le-aţi dat microbul culturii?
Adrian Păunescu – La cei mai mulţi, da. Când m-am supărat şi i-am lăsat doar cu muzica, au început să urască muzica.
C.N. – Veneau şi bătrânii la Cenaclu?
A.P. – Vai de mine! Veneau. Şi încă de toate naţionalităţile. La Odorheiu Secuiesc, de exemplu, cine altcineva să vină decât ungurii? Le citeam şi documente, dar în cantitate suportabilă, şi era o realizare, măcar dacă plecau de acolo ştiind că în Ardeal a fost un Memorandum. Cum scârţâia unul, îl scoteau ceilalţi din sală, deşi, de obicei, solidarizarea se face împotriva scenei. Dar n-am lăsat niciodată Miliţia să le facă vreun rău acelora care erau scoşi din sală. Legile artei erau unele, iar ale Miliţiei – altele. Dacă greşea cineva în sală, greşea faţă de artă, nu faţă de Miliţie. De aceea, era mai interesantă epica. Asta îi interesa pe oameni la Cenaclu, mai mult chiar ca muzica.
C.N. – Mă gândesc dacă, în afară de cântecele pe care vi le-au reţinut, urma a ceea ce aţi făcut nu se va pierde.
A.P. – Nu, a fost ca o sămânţă. În toată ţara se striga: „Trăiască, trăiască, trăiască, să trăiască/ Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!”. Erau liberi. Oricine putea urca pe scenă. Dacă avea talent, rămânea.
C.N. – Ceea ce aţi făcut este unic, nu a mai făcut nimeni, şi nici nu se va mai face niciodată. (Filosoful citeşte, din nou, din
