România se află, de câţiva ani, în faţa alternativei istorice: să continue declinul economiei, început în 2009, şi degradarea instituţiilor, la care se adaugă demotivarea crescândă a cetăţenilor, sau să curme tendinţa existentă printr-o schimbare de direcţie. Dacă se iau în considerare indicatorii situaţiei, cu luciditate şi simţ al răspunderii, diagnoza cea mai îngrijorătoare este de neocolit: ţara noastră a intrat în criza cea mai gravă din istoria ei modernă - o criză mai cu seamă internă, înainte de a fi influenţată de criza financiară care a marcat unele ţări. Este o criză cuprinzătoare, multiplă - o criză economică, o criză a capacităţii administraţiei, o criză a calificării celor care conduc, o criză de motivaţie - pe care actuala putere a abordat-o fără pricepere şi amanetând viitorul ţării. În fapt, România nu poate fi scoasă din criza cuprinzătoare de astăzi fără a schimba puterea politică actuală - majoritatea guvernamentală, guvernul, preşedintele.

În această situaţie încărcată de dificultăţi pentru populaţia României, opoziţia este pregătită - organizaţional, ca program, ca personal - să-şi asume răspunderea, să procedeze la înlocuirea puterii actuale şi să conducă ţara spre ieşirea din criză, la normalizare şi la dezvoltare în beneficiul cetăţenilor ţării.

Opoziţia politică organizată din România de astăzi este compusă din Partidul Social-Democrat, Partidul Naţional Liberal, Partidul Conservator, reprezentate în Parlament, la care se vor ataşa parlamentari de diferite alte proveninţe, forţe politice organizate, cetăţeni de variate afilieri civice. În mod evident, opoziţia politică organizată din România nu are altă şansă de a înlocui o putere politică compromisă decât dacă se uneşte şi acţionează înţelept, coordonat, neîntârziat.

Unitatea de acţiune sporeşte forţa opoziţiei de astăzi. Coaliţia dintre PSD şi PNL-PC, care devine coloan