… a trecut, iata, aproape o saptamana de cand Inalt Prea Sfintitul Anania si-a dat obstescul sfarsit (e o formula “de obste”, care ma insenineaza) si inca n-am scris nimic. De ce? Cum se face? - m-au intrebat cunoscutii si rubedeniile, incepand cu mama: “Doar l-ai cunoscut, doar l-ai admirat, doar ai recunoscut in el sindromul Leonardo DaVinci – medicina si conservator si teologie, doar scrii cate-n luna si stele despre toate cele si tocmai despre asta – despre moartea Inaltului – sa nu scrii nimic? Scrii despre Egipt, dar nu scrii despre Anania? Pai se poate?”
Uite ca se poate. Uneori e mai usor sa scrii despre o revolutie sau despre o criza globala decat despre un om. Crizele globale sunt mai lesne de obiectivizat decat oamenii. Uite ca m-am blocat, uite ca nu mi-a venit inspiratia, uite ca nu am vrut sa insirui niste cuvinte goale ce din coada au sa sune tocmai acum, cand a murit inca unul dintre oamenii pe care-i pot deja numara pe degete si care mi-au marcat, pana la os, viata. Am citit ce s-a scris si – cu rare exceptii – am fost cel putin dezamagit, ca sa folosesc un eufemism. Am fost dezamagit si de alea bune – Inaltul nu si-a dorit nici decoratii si nici limbaj de lemn – si de alea rele – armate de oameni pregatiti sa arunce cu piatra la orice moarte, ca la placinte, inainte, la razboi, inapoi.
Nu. Nu mi-am gasit cuvintele, dupa cum ni le gasesc nici acum. Multumita, insa, lui Mihnea Maruta (datorita caruia reusesc, sper, si aceasta performanta computeristica , le-am regasit pe-ale Inaltului. Cateva. O predica de mai putin de cinsprezece minute – e mult? – despre iubirea vrajmasilor. Va rog, dar chiar va rog mult de tot, s-o ascultati pana la capat. Paisprezece minute din viata – atata va cer. Moartea v-o las intreaga.
… si nu e doar ce spune. E cum spune. Cine spune. Ortodoxia pe asta se bazeaza – pe persoana. Pe om, ca si chip.