Lipsa de imaginaţie a liderilor politici - la care s-a adăugat viziunea simplistă şi cupiditatea unor consultanţi politici, străini şi autohtoni, care se înfruntă pe "piaţa" politică românească - a făcut ca vechiul şi comodul clivaj unitate contrareformă să fie reactivat. În plină criză economică politicienii nu par capabili să inducă noi orientări, ci vin cu aceleaşi clivaje sperând că şi de data aceasta vor putea structura votul "maselor".
Ori, clivajul reformă-contrareformă, folosit de la început, din 1990-1991 de FSN Roman pentru a se diferenţia de "conservatorul" FSN Iliescu, a fost un surogat ideologic.
Partidul care avea să devină PD, iar mai apoi PDL - aflat aproape mai tot timpul pe pragul prăpastiei - a apelat la acest substitut ideologic pentru a acoperi confuzia doctrinară provocată de emergenţa neoliberalismului într-un spaţiu în care dezbaterea ideologică serioasă nu avea tradiţie. Se împuşcau astfel doi iepuri: partidul se diferenţia de gruparea Iliescu pe care timpul urma să o erodeze şi se plasa totodată convenabil la intersecţia tuturor orientărilor politice posibile, de la cel mai locvace naţionalism la anarhismele de stânga sau de dreapta. Era şansa ca odată cu trecerea timpului partidul "reformei" să se preia puterea. Dar nu a fost ca această tactică să funcţioneze pentru Petre Roman, ci pentru succesorul acestuia, Traian Băsescu. Încă şi astăzi, partidul "adevăratei reforme" se luptă cu antireformatorii criptocomunişti şi, mai nou, asistenţialişti. Şi asta chiar dacă din istoria sa de aproape 20 de ani partidul s-a declarat formal, timp de 15 ani, ca partid de "stânga", ba chiar, după 2001 mai la stânga decât PSD-ul care deviase spre neoliberalism prin cea "de-a treia cale".
În paralel, pe fundalul unui alt clivaj-surogat indus încă de la începutul tranziţiei, comunism-anticomunism, se constituia celălalt versant al clivaj
