Deruta oamenilor din cele două partide pare a fi destul de mare. După ce i-am privit pe liberalii cu privirile în pământ sau pe unii PSD-işti cu maxilarele strânse, mi-am dat seama că mulţi nu sunt de acord. Dar nu au ce face şi nici nu au încă o reacţie definită. Adică un plan, un grup sau o aripă în care să se aşeze. S-ar putea ca în curând să avem parte de surprize, după cum, la fel de bine, nemulţumirile să se amâne pentru o perioadă îndelungată. Unii, inclusiv Puterea, dau să râdă de această formulă politică, insistând asupra faptului că ea include două partide incompatibile. Cel puţin aşa pare la prima vedere. Dar dacă punem situaţia sub lupă, vom vedea că Uniunea Social-Liberală nu e chiar atât de comică. Întâi de toate că pericolul este atât de mare încât ar suda şi gheaţa cu focul, necum liberalii cu socialiştii! Apoi ar trebui să acceptăm că resursele de creştere ale celor două partide au ajuns destul de aproape de limită. PNL n-a mai mizat (şi nici n-a găsit oameni) pentru a sări peste 30%. Nici PSD n-a mai crezut în acel 51% pe care şi l-a propus la un moment dat la o întâlnire de la Sinaia. Conducerea partidului a priceput că un 51% n-o să pice ca para mălăiaţă în gura celor care aşteaptă. De fapt, pentru a evita formula unei alianţe PSD-PNL, ar fi trebuit ca măcar unul dintre cele două să-şi schimbe conducerea, inclusiv conducătorul. Or, situaţia din România nu mai lăsa timp pentru o asemenea operaţiune. Aşa că Uniunea de sâmbătă a rămas singura soluţie. De-aceea nici n-a avut opozanţi adevăraţi. În acelaşi timp, ea poate fi o soluţie pentru fortificarea Opoziţiei. Nu cunosc detaliile acestei construcţii politice. Dacă Uniunea se rezumă până acum doar la paritatea pe principalele liste şi pentru principalele posturi (inclusiv pentru preşedinte şi premier) atunci chiar ne-am ars. La un moment dat, cele trei partide se vor certa ca gâştele, reeditând