Când au venit la București și Televiziunea Română Liberă transmitea „emoționanta“ întâlnirea dintre Ion Iliescu și ortaci la Circul Foamei, aveam o emoție greu de înţeles. Căci eram copil și abia văzusem un spectacol cu morți și strigăte de libertate, numit încă de unii Revoluție.
Ce țin minte de atunci este că în Capitală se adunaseră golanii în piață și atentau la democrație și la libertate. Uriașii cu cască și bâte lungi în mâini au umplut zeci de garnituri de tren și au venit la Bucureşti să facă ordine. Deveniseră un fel de eroi naționali, o armată născută din străfundurile pământurilor gata să apere pacea în România.
Între timp am mai crescut. Am asistat, tot prin intermediul televizorului, și la alte bătălii prin satele din Oltenia. Și chiar la o pace ca în vremea otomanilor, semnată de un premier al României post decembriste, unde în altă parte decât la o mănăstire.
Când am fost destul de mare să pot înțelege, mi-am dat seama că ortacii n-au fost decât o masă de manevră folosită fără nicio jenă de politicieni și lideri de sindicat deopotrivă. Și, deși acum nu le mai sunt de folos, oamenii care scormonesc în fiecare zi măruntaiele pământului aduc încă jertfe de vieți.
Minerul era prototipul perfect al unui instrument brutal, necioplit, modelat de meseria dură și foarte grea pe care o practică. Atunci, băieții care dețineau puterea au vazut o oportunitate să investescă în ei. Așa le-au fost crescute salariile și s-au turnat miliarde de dolari în zonele miniere. Însă niciun ban n-a fost cheltuit pentru eficientizarea activității de minerit. Pentru mărirea siguranței în galerii. Pentru ușurarea condițiilor de muncă. De ce? Pentru că asemenea investiții nu permiteau furtul și golăniile financiare. Așa că banii s-au topit și au ajutat, într-un fel sau altul, la completarea unor viitoare poziții din celebrele topuri ale milionarilor. După 1999, o
