Foto: Nicolae R. Dărămuş Nu mă voi hazarda în cele ce urmează să repovestesc cu pretenţie de farmec vreuna dintre istoriile „pro natura” cu care scriitorul-pilot Antoine de Saint Exupéry a zburat până la noi, prin volumul Pământ al oamenilor – un zbor al cuvântului, mai sigur, mai durabil şi mai nepoluant decât al oricărui avion. Cred însă că dacă ar trăi şi astăzi, firea sa generoasă l-ar îndemna să îşi boteze cartea mai degrabă Pământ al vieţii, premisele acestei supoziţii aflându-se, explicit sau printre rânduri, peste tot în opera sa.
Pildele din capitolul dedicat deşertului, marcat de amintirea zborurilor peste teritoriile locuite de mauri, nesupuşii mândri ai Africii de nord-est, sunt de o actualitate certă, fiindcă Saint Ex nu a putut trece pe lângă lecţia despre dărnicia naturii, pe care – tocmai prin lipsă –, pustiul şi fiii acestuia, i-au servit-o. În fapt şi ultimă instanţă, o lecţie despre Dumnezeul dinăuntrul lucurilor. Care, atunci când, generos, ia chipuri familiare, nu mai este observat de către cei mai mulţi dintre noi.
„La Cap Juby, la Cisneros, la Port-Etienne, puii de mauri nu cer bani, ci, cu câte-o cutie goală de conserve în mână, cerşesc apă: «Dă puţină apă, dă...». «Dacă eşti cuminte»„, sună mărturia scriitorului despre un dialog straniu. De neînchipuit pentru un european – nu musai un european îmbuibat –, târguiala asta, amintind o duioasă condiţionare parentală niciodată respectată – „Dacă eşti cuminte” –, atinge cititorul ca lama unui brici. Aşa era acolo şi, mai ales, aşa este oriunde unde natura îmbătrânită sau moartă nu permite nimănui nici copilărie şi nici copilării.
Asemenea pipernicitelor plante ale deşertului, unele părând fără vârstă, înţepenite în aşteptarea ploilor şi lignificate prea devreme şi copiii mauri îşi reduceau visul, înainte de toate, la singurul lucru fără de care, nemaifiind viaţă, n
