O serie de articole publicate în ultimele zile de corespondenţi la Cairo care au fost prezenţi şi la Bucureşti în 1989-1990 analizează posibilele asemănări între revoluţia egipteană şi cea românească.

„Este momentul Ceauşescu al lui Mubarak‘‘ au transmis egiptenii pe jumătate furioşi, pe jumătate entuziaşti imediat după discursul preşedintelui Mubarak în care acesta a afirmat că refuză să demisioneze. Paralele între Cairo 2011 şi Bucureşti 1989 au fost trasate şi în presa românească de-a lungul săptămânii trecute, cu nostalgie şi trimiteri mai mult sau mai puţin discrete la prezent. De altfel, este la modă zilele acestea ca mai peste tot unde guvernele sunt contestate cineva - fie că e vorba de democratul Umberto Eco în Italia sau de naţionalistul Tomislav Nikolici în Serbia - să avertizeze că „vom ajunge ca în Egipt", cu ameninţarea subînţeleasă adresată celor la putere că „vor sfârşi ca Ceauşescu‘‘.

După confruntările de stradă de săptămâna trecută de la Cairo, mai mulţi analişti s-au întrebat care va fi deznodământul revoluţiei egiptene, dacă se va încheia cu o baie de sânge ca în Piaţa Tienanmen din Beijing, dacă va fi deturnată de islamişti precum revolta iranienilor împotriva Şahului în 1979 ori dacă nu cumva va sfârşi ca revoluţia română din 1989. Cumva, această variantă pare să fie deplânsă de toată lumea. În „Mail on Sunday", Peter Hitchens recunoaşte că s-a ascuns sub pat când un trasor a trecut pe la fereastra hotelului său bucureştean „în timpul misterioasei răsturnări a tiranului român Nicolae Ceauşescu", o experienţă pe care o descrie drept „contagioasă, înălţătoare şi înspăimântătoare". „Azi, când văd la TV o mulţime revoltată într-o piaţă centrală dintr-o despoţie amărâtă, mă deprimă pentru că ştiu ce urmează (...). Eliberarea României a fost urmată de o eră nouă a corupţiei şi mizeriei politice, care nu s-a încheiat şi nici n-are şanse