Petrecem o iarnă parcă mai mincinoasă ca niciodată. Şi plicticoasă până la disperare. Nici sărăcia nu mai este ce-a fost odată. Nici sărăcia nu mai este capabilă să deranjeze coma unui anotimp programat să moară leneş, fără nici o risipă de efort. Dar până la această firească împlinire cheltuim timp aiurea, într-o pricinoasă trădare a vieţii. Trăim în pustiul unei aşteptări peste care încercăm să dibuim contururile speranţelor de primăvară. Şi fiindcă am devenit şi noi la fel de mincinoşi ca anotimpul cu care ne petrecem, ne facem că facem. Ceea ce, inerent, i se întâmplă şi fotbalului.

Echipele de club au troglodit cu hăr­nicie prin cantonamentele de iar­nă şi prin nişte meciuri de pregătire mai mult glumeţe decât amicale. Epis­tolarii din Turcia au dat vântul la deal cu aleasă sârguinţă. Dar stră­da­nia lor de a ne convinge că au fost mar­torii lucrului bine pus la cale nu şi-a atins scopul. Convingerea că vom asista la un retur chiar şi mai slab decât turul campionatului este mai înrădăcinată ca niciodată. Iar con­di­ţiile în care s-a reunit lotul naţional în Cipru reprezintă o pledoarie serioasă în favoarea aceleiaşi ipoteze.

Răzvan Lucescu a pregătit un discurs optimist la debutul naţionalei într-un nou an competiţional. Selec­ţi­onerul a promis recuperarea res­tan­ţelor din anul trecut şi, implicit, onorarea promisiunii de a ne califica la turneul final al Campionatului European. Aş vrea să cred că Răzvan Lucescu este un om serios şi, totodată, meseriaş capabil să eva­lueze realitatea de fapt. Dar discursul său nu se potriveşte absolut deloc cu afişarea valorică a materialului din care încearcă să-şi croiască reuşita. Şi nici nu pot accepta minciuna ca pe o stratagemă menită să-i capaciteze peste măsură pe fotbaliştii convocaţi la naţională.

Fiindcă responsabilitatea performanţei nu poate fi asumată decât dimpreună cu o corect