Cînd se apropie de ei un fluture, japonezii spun că el este de fapt sufletul unui samurai. Rare sunt culturile care să acumuleze atîta poezie în tradiţia dar şi în gesturile cotidiene. Cînd un japonez îţi înmînează un cadou, gestul ţine de ceremonie. O ceremonie devine şi despachetarea, descoperirea cadoului, iar prezentarea sa (modul în care a fost împachetat cu grijă în mai multe rînduri de ambalaje) este infinit mai importantă decît obiectul însuşi.

Acesta din urmă nici nu trebuie să fie ceva util, important este doar faptul că persoana care oferă un cadou demonstrează că s-a gîndit la cel care primeşte cadoul.

Într-un salon de ceai sau în templele unde există pavilioane de ceai, ceremonia servirii acestui lichid purtător de multiple simboluri devine un adevărat balet al simţurilor. Platoul, ceaşca, ustensilele de preparat ceaiul, aşteptarea… toate aceste ingrediente au un sens, construiesc un moment poetic pentru ca omul care va servi ceaiul să poată trăi un moment de comuniune cu frumosul. A servi un ceai verde în faţa unei grădini zen înseamnă a conferi vieţii un sens profund: clipa încărcată de graţie şi frumuseţe te înalţă deasupra durităţii vieţii.

Japonezii nu sunt în nici un caz naivi cultivînd gustul pentru poezie şi ceremonie. Tocmai pentru că viaţa lor este dură, tocmai pentru că muncesc foarte mult, tocmai pentru că trebuie să se supună unei ierarhii stricte de la naştere pînă la moarte, ei cultivă fragmente de frumos pentru a evada din constrîngeri.

La intrarea într-un templu şintoist există întotdeauna o fîntînă. Călătorul care vine să se închine unui spirit (un kami) din panetonul şintoist (care numără cam 8 milioane de spirite), îşi începe ceremonia printr-o purificare. Intîi îşi spală mîinile şi apoi îşi clăteşte gura. In faţa templului se află un fel de gong de care atîrnă o funie. Călătorul trebuie să tragă de tr