Dacă vă interesează, încă o pagină din Cartea care mă calca pe nervi.
Îi recunosc toate meritele literare Hortensiei Papadat-Bengescu, dar nu mă dau în vînt după romanele ei. Chiar dacă sînt interesante şi chiar dacă au o acuitate uneori fără egal a analizei psihologice, de la un punct încolo, mai exact de pe la jumătate, îşi pierd consistenţa.
Personajele se scufundă parcă în ele însele, iar firele epice se rup tocmai cînd construcţia ar trebui să înceapă să se lege. Din cînd în cînd mai afli despre cîte un personaj că a mai făcut cîte ceva, dar în loc să citeşti ce s-a întîmplat după aceea, iarăşi capeţi o porţie de introspecţii sau de presupuneri despre ce-o fi în capul cutărui personaj, încît de la un moment dat ţi se urăşte. Ştiu, asta e formula romanelor ei şi trebuie să fii mitocan să-i ceri autorului altceva decît îţi oferă, însă, pînă la urmă, romanul, indiferent de tehnica pe care o foloseşte autorul, conţine şi o poveste, mai mult sau mai puţin complicată, dar poveste. Or la Hortensia Papadat-Bengescu cititorul trebuie să caute povestea cu lumînarea şi, cel mai adesea, s-o construiască aşa cum îl taie capul din ceea ce mai află de la personajele sale. Ce urmează e aici.
Dacă vă interesează, încă o pagină din Cartea care mă calca pe nervi.
Îi recunosc toate meritele literare Hortensiei Papadat-Bengescu, dar nu mă dau în vînt după romanele ei. Chiar dacă sînt interesante şi chiar dacă au o acuitate uneori fără egal a analizei psihologice, de la un punct încolo, mai exact de pe la jumătate, îşi pierd consistenţa.
Personajele se scufundă parcă în ele însele, iar firele epice se rup tocmai cînd construcţia ar trebui să înceapă să se lege. Din cînd în cînd mai afli despre cîte un personaj că a mai făcut cîte ceva, dar în loc să citeşti ce s-a întîmplat după aceea, iarăşi capeţi o porţie de introspecţii sau de presupuneri despre ce
