Testamentul Înalt Prea Sfinţiei Sale mitropolitul Bartolomeu Anania păstrează în scris ceea ce i s-a părut ierarhului de curând dispărut cel mai important de transmis posterităţii lui imediate. Pentru un om care, călugărit la douăzeci de ani, care a renunţat la averile lumeşti, nu mai avea nimic de împărţit de la sine, acest document include destule clauze ce presupun daruri către comunitate. Fireşte, ca orice dăruire testamentară, şi această suită de gesturi generoase se transformă, pentru cei care rămân a o pune în practică, în constrângeri. Şi chiar unele dintre cele mai simple dintre ele sunt, de fapt, greu de împlinit, din multiple cauze.

Primul exemplu care vine în minte este acela al îngropăciunii. În această privinţă lucrurile sunt clare: „Doresc să fiu înmormântat în groapă de pământ reavăn, având deasupra piatra pe care mi-am pregătit-o din timp„, spunea documentul redactat cu ceva mai mult de un an în urmă. În loc de asta, datorită datinii bisericii clujene de a-şi înmormânta înaintemergătorii în cripta catedralei, tot ce s-a găsit potrivit a se face a fost să se aşeze pe pieptul părintelui mitropolit o mostră de ţărână adusă de la Nicula, mănăstirea unde îi plăcuse să adaste în ultimii ani. Dorinţa celui în cauză trebuia împăcată cu obiceiul instituţiei ecleziastice şi, în întâlnirea dintre prima şi cea de-a doua, insul uman a trebuit să cedeze în faţa instituţiei. Rezolvarea a fost diplomatică şi atât rigoriştii care ar fi dorit înmormântarea mitropolitului chiar la Nicula, cât şi cei ce dau prioritate modului de funcţionare a Bisericii pot răsufla împăcaţi.

Exemplul este însă pilduitor pentru ceea ce aşteaptă, în cel mai bun caz, alte stipulaţii ale diatei. Nu sunt deloc sigur că, de exemplu, „continuarea lucrărilor la mozaicurile din Biserica «Schimbarea la Faţă» din Cluj-Napoca, sub coordonarea pictorului şi teologului italian Marko Iva