Nu devii pianist dacă n-ai pian. Cei care iau lecţii de pian numai în şcoală ajung mari pianişti doar prin excepţie. Şanse cu adevărat au doar copiii crescuţi cu pianul în casă, astfel ca instrumentul să devină totuna cu fiinţa lor. Şi nu crescuţi cu orice pian, ci cu unul de cea mai bună condiţie, altfel spus cu un pian scump. Scumpi sunt şi profesorii care dau lecţii acasă. De aceea nu se cunosc mari pianişti porniţi din clasele de jos. Interpreţi de jazz, da, muzicieni care câştigă o pâine cântând la pian, da, însă celebrităţi de concert, în filamornicile de rang mare, nu. Costurile învăţământului artistic sunt cele mai mari în toate sistemele didactice, iar garanţiile de calitate măsurate. O catedră de canto, care dă numai corişti, nu-i niciunde în lume un exemplu de învăţământ performant.
Una dintre amăgirile învăţământului egalitarist comunist a fost prioritatea talentului în institutele de artă. Vorbesc de o amăgire, întrucât nimeni nu pleacă la drum fluturând talentul ca pe un steag. În multe arte, profesorilor le trebuie un timp bun până să aibă garanţia talentului la studenţii lor. Un învăţământ artistic cu vocaţia performanţei se leapădă în doi, trei ani de studenţii care consumă dintr-o investiţie mare, dar anunţă o carieră modestă. Un pianist de restaurant, cu burse de studii la conservatoare de clasă, oricât de încântaţi ar fi clienţii de prestaţia lui, nu justifică bugetul pentru formaţie. În multe ţări, structura învăţământului artistic nu seamănă prin nimic cu aceea a învăţământului nostru universitar sau politehnic. La noi, deosebirile sunt mai multe ca asemănările.
Aşa-numita cultură generală parazitează programa de specialitate până în absurd. Facultăţile noastre de jurnalism n-au nici un profesor care, prin scrisul său în publicaţii de ţinută şi prin prestigiul în profesia de gazetar să-i mo