Recentul accident tragic de la mina Uricani, soldat cu cinci morţi, readuce în discuţie problema mineritului în România. Ce facem cu exploatările din subteran, ce eficienţă au, ce nu au, ce facem cu resursele energetice alternative, cât ne costă producţia internă de cărbune şi ţiţei, care ar fi soluţiile pentru a eficientiza toate acestea, ţinând cont şi de costurile sociale. O terapie şoc, cu închideri masive de mine considerate că lucrează în pierdere, aplicată în anii '90 şi redistribuirea foştilor angajaţi în alte sectoare când economia mai funcţiona poate ar fi fost posibile. Atunci. Dar a primat factorul politic şi, ca de obicei, ne-am descurcat cum am putut. Nici cal, nici măgar, mineritul a mers mai departe cu echipamente uzate şi învechite, cu aceleaşi şi aceleaşi probleme sociale. Nu au existat - şi nu există, probabil - mai multe studii de fezabilitate care să genereze proiecte viabile pentru viitorul apropiat. Doar închiderile de mine - şi cea de la Uricani, inclusiv - anunţate de guvernul Emil Boc n-o să facem mare lucru. Iar ideea - păguboasă, indusă de şeful statului însuşi - ca fiecare să se descurce cum poate este de neacceptat. De câteva zile se perindă prin Valea Jiului miniştri ai cabinetului Boc. Ca să ce? Ca să inaugureze gondole. Sau ca să ne spună că au mai fost evenimente, cităm, neplăcute - precum ministrul „conomiei - sau că dotările din subteran, cităm, nu sunt chiar rele, apud acest ministru Botiş, greu de digerat, chiar şi mestecat bine cu vorbele lui tăiate cu barda. Când noi vedem cu ochiul liber în ce condiţii se munceşte acolo, jos, că se vor da nişte bani familiilor îndoliate, iar femeile vor fi angajate la mină. Care mină, ce angajare, dacă tot se închide mina Uricani?

Na-vă nişte bani - un pachet mai consistent, cităm din Botiş ca din Sadovreanu - şi tăceţi din gură.

Ceva nu este în ordine în căpăţânile acestor domn