Nemeritat de puţin s-a scris, la plecarea la cele veşnice a ierarhului de la Cluj, despre scriitorul Valeriu Anania. Una dintre multiplele feţe ale duhovnicului.Cu atât mai mult trebuie salutată evocarea Danei Ionescu în numărul 61 al revistei de teatru Yorick. Mai ales inspirata comparaţie lui Anania cu Nicolae Steinhardt. Aşteptăm un studiu mai amplu, în care duhovnicul, ierarhul, poetul, prozatorul,dramaturgul, diortositorul, gânditorul să fie puşi unul în lângă altul. Neseparaţi. Ca feţele şlefuite ale unui diamant care reflectă fiecare în alt mod aceeaşi Lumină.

Mitropolitul Bartolomeu Anania, care s-a stins de curând, a scris multe piese de teatru şi puţine reflecţii despre o artă aflată în relaţii ambigue cu Biserica în ultimele secole. Monah “fără vocaţie”, cum el singur s-a definit modest, Valeriu Anania, pe numele de mirean şi de scriitor, este şi autorul unor volume de proză care au câştigat ceva premii şi care sunt rod al unei imaginaţii deschise, nedogmatice, “coapte” în lungile nopţi şi zile petrecute în închisoare, în chiliile unor mânăstiri sau în birourile în care a lucrat, mai târziu, ca mare ierarh al Bisericii, în România, în America, precum şi în alte locuri.

Preocuparea pentru literatură a existat foarte devreme în aventuroasa viaţă a acestui monah pe care îl apropie multe de poziţia, în felul ei singulară, pe care o ocupă Nicolae Steinhardt în cultura română. Şi unul, şi celălalt au iubit nespus teatrul şi muzica. “Monahul de la Rohia” a rămas la eseuri unicat, de o rarisimă profunzime, despre lumea Thaliei, despre clasicii dramaturgiei universale sau despre moderni, iar Valeriu Anania a scris piese de teatru lăudate de scriitori ca Tudor Arghezi sau Alexandru Paleologu.

“Jurnalul fericirii”, carte fără egal în literatura română, dezvăluia Academia din puşcărie. În spiritul acestei “Academii”, cum a numit-o Virgil Ierunca, s