Martie 93. La un televizor alb-negru cu lămpi și cu mulți ”purici”, într-o cameră a Căminului X din Hasdeu, împreună cu prieteni veniți de la Timișoara și Deva, urmăream finala Campionatului Mondial de handbal masculin, dintre Franța și Rusia. Exista și o anumită doză de frustrare – în faza grupelor România a pierdut jocul cu Franța în ultimele secunde după ce, cu puține minute înainte de final, avusese un avantaj de 6 goluri! Pentru reprezentativa de handbal masculin a României care, la ediția precedentă, terminase pe podium, a fost începutul căderii din care nu și-a revenit nici acum.

Pentru a avea o miză, se înțelege, au început pariurile. Iar simpatiile s-au împărțit în funcție de… antipatii. Unii ”nu puteau ține” cu Rusia (iar motivele erau mai mult decât evidente), în timp ce alții ”nu puteau ține” cu Franța. Iar detractorii Franței își găseau argumentele în articolele publicate în presa din Hexagon după 90. Despre modul în care au ajuns jurnaliștii francezi să-i desconsidere pe români, am scris în urmă cu un an (detalii aici). În decembrie 89, aceștia fuseseră principalii susținători ai românilor, evenimentele ținând prima pagină a ziarelor și deschiderea jurnalelor de știri din Franța până prin ianuarie-februarie 90. Cifrele și imaginile false ale Revoluției române (cei ”60.000 de morți” anunțați inițial și fotografiile de la groapa comună din Timișoara, unde, lângă eroii Revoluției au fost aduse, pentru a fi fotografiate de corespondenții presei, și cadavre de la morga unui spital din oraș, care nu aveau nici cea mai mică legătură cu demonstrațiile, inclusiv corpul unui bebeluș) au ieșit la iveală. Înșelați și umiliți în orgoliul profesional, jurnaliștii francezi (în cea mai mare parte a lor) au trecut de cealaltă parte a baricadei, devenind principalii critici ai românilor. Iar în școlile de jurnalism din Franța, evenimentele din 89 au ajuns subi