Primit cu braţele deschise ca o adversitate faţă de conservatorismul rece al metalului, plasticul, graţie infinitelor forme şi culori pe care le poate îmbrăca, a împânzit, aproape pe negândite (şi cu siguranţă pe nepregătite), lumea întreagă.
Invazia acestui polimer a început ca substitut al lemnului şi al hârtiei, ajungând, în scurtă vreme, un înlocuitor perfect al sticlei, ba chiar al diferitelor metale. Folosit la începuturile sale pentru ambalaje, cunoscând, treptat, adevărate metamorfoze, de la obiecte de mobilier sau de uz casnic, la maşini, televizoare, calculatoare, chiar şi haine, plasticul a devenit cel mai folosit material din lume. O performanţă extrem de greu de egalat, poate chiar imposibil. Costul invenţiei a fost, însă, pe măsură: niciun ecosistem nu a scăpat, se pare, din calea sa.
În ziua de azi, viaţa fără plastic pare a fi de neimaginat. După unii, chiar incompletă. Da, este adevărat că lui îi datorăm, în mare parte, traiul modern, însă cât de lung ne va mai fi traiul, în acest “mariaj” de-a dreptul nefericit? Şi totuşi, făcând un simplu exerciţiu de imagine, am putea trăi oare fără plastic?
La o simplă rotire a ochilor, în adevăratul sens al cuvântului, notăm: televizor, calculator, maşină de spălat, castroane, sticle, jucării, scaune, linguri, cuiere, tricouri şi lista poate continua… Absolut toate ne sunt de trebuinţă. Astăzi. Dar oare cum ar fi fost lumea fără atingerea plasticului?
Evident, nu putem regresa. Nu putem întoarce spatele evoluţiei. Dar îi putem încetini efectele adverse, deloc îmbucurătoare. Nu, nu-i nicio lecţie de ecologie şi nici nu încerc să strecor, cu de-a sila, reminiscenţe ale unui snobism activist. Am aşternut, pe “hârtia” rece a calculatorului, câteva gânduri pe care le port cu mine şi pe care, iată, vi le încredinţez. Greşesc?
Ne-am obişnuit să respirăm sub punga de plastic pusă cu mâinile
