Astfel, tot ce a fost zadarnic şi perisabil în eforturile Alianţei Civice a devenit ctitorie trainică în muzeul şi şcoala de la Sighet (Ana Blandiana, Interviu realizat de Rodica Palade, în 22 plus, XVII, 311/7 dec. 2010, p. IX ).
Memoria era pusă în slujba istoriei şi deopotrivă a moralei, într-un moment când lumea (nu doar cea carpato-danubiană) traversa o gravă criză de identitate. Era nevoie de o bună plasare a proiectului în durată, fiindcă memoria trebuie să fie un drum nu numai spre trecut, ci şi spre viitor. Muzeul de la Sighet va fi muzeul tuturor închisorilor româneşti de după război, al ţării care devenise ea însăşi o închisoare şi chiar al mentalităţilor, în care ecoul terorii mai persistă încă. Rostul noului aşezământ era să prefacă în istorie dovezile recuperate ale memoriei colective. Pentru că, în fond, se întreba poeta, slujitoare a muzei Clio ce este scrierea istoriei dacă nu exorcizarea demonilor trecutului pentru a-i împiedica să pătrundă în viitor? (Memorialul victimelor comunismului şi al rezistenţei. Ghid al Muzeului, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, f.a.).
Agitaţia, aparent sterilă, din lumea politică i-a descumpănit pe noii militanţi ai schimbării democratice, făcându-i să se replieze în activităţi profesionale, fie şi cu derogări ca aceea care i-a determinat pe scriitorii deja amintiţi să se ocupe de fructificarea memoriei colective, cu mărturii orale, documente de tot felul, analize multidisciplinare, sinteze, adesea cu rezultate demne de interes. Este mai cu seamă cazul acelui Memorial Sighet, care i-a surprins şi pe cei mai exigenţi observatori.
În adevăr, la 29 ianuarie 1993, Ana Blandiana se adresa Consiliului Europei pentru susţinere şi patronaj, ceea ce a şi dobândit, în urma unor expertize ale înaltului organism. Au fost necesari câţiva ani pentru a renova edificiul închisorii menite a lichida efectiv
