De ce nu aţi făcut acest Memorial la Bucureşti?
Pentru a nu mai repeta motivele serioase, cunoscute (acela că Sighetul este, cronologic, prima închisoare comunistă din România şi acela că acolo au fost exterminate elitele politice, spirituale şi culturale ale României interbelice), aş putea să răspund că, pe de o parte, pentru că întâmplarea domină soarta unor sentimentali ca noi. Ni s-a părut din prima clipă că o provincie atât de originală şi primitoare ca Maramureşul îşi va exercita vraja şi asupra lucrării noastre. Şi aşa s-a întâmplat: oamenii, autorităţile, opinia publică, societatea din Sighet au fost bucuroase să ne primească. Într-un fel, voiau să exorcizeze clădirea blestemată, devenită ruină promiscuă, care în plin centrul oraşului amintea de asasinarea rituală a elitelor româneşti în anii 50 crimă colectivă care s-a petrecut nu numai la Sighet, ci în toate închisorile din ţară. Pe de altă parte, Bucureştiul nu este un loc în care să poţi realiza ceva fără să stârneşti invidia, împotrivirea şi chiar ura celor ce se laudă că ar fi putut face ei aşa ceva, chiar dacă nici nu le-a trecut prin cap să facă. Asemenea oameni încep prin a te bârfi că ai un interes ocult în ceea ce faci; apoi îţi fac atmosferă negativă, îi stârnesc pe alţii să te împiedice, îţi scot vorbe că eşti fascist, mason sau vânzător de ţară, după care din clipa când ai trecut peste toate aceste scorneli se străduiesc să te îngroape în tăcere şi să afirme chiar că nu exişti.
Vă referiţi la anul 1993, când aţi început?
La 1993, dar şi la prezent. Pe câţi intelectuali de vază, pe câţi universitari (unii dintre ei vizitatori ai Memorialului sau chiar conferenţiari la şcoala noastră de vară) nu i-aţi auzit sau citit plângându-se că România nu are un muzeu al comunismului?
Că trebuie neapărat făcut unul, şi chiar la Bucureşti? Dar întrebaţi-i de ce nu au făcut ei un
