Cu ochii minţii, virtual, cum s-ar zice, am făcut următorul experiment:
am presupus o zi cu daruri, la un târg de carte, şi o editură care oferă, la alegere, o plachetă de şaptezeci de pagini cu cele mai deştepte momente şi schiţe de Caragiale sau un albumoi de şaptesute de pagni şi cinci kile cu Iri şi Moni cu Bote şi Kiki...
N-a fost nevoie să-mi forţez imaginaţia, ca să văd cum nişte oameni şcoliţi, care colindă târgurile de carte fiindcă ştiu ce-i aceea o carte bună şi una proastă, se reped totuşi să capete gratis maculatura de cinci kile cu coperţi celofanate şi poze gigantice. Şi, cum spuneam, nu pentru că puhoiul de lume, care primeşte albumoiul n-ar face diferenţa la conţinut. Dar cantitatea impune. Trebuie să existe o cauză ascunsă în editarea acestor cărţi nesimţite, îşi spune omul care are de ales şi le preferă. Mai cu seamă când se dau gratis. N-ai ce face cu ele, dar poate se iveşte cineva interesat şi-i faci, la rândul tău, un cadou impresionant. Raţiunea ascunsă a înmulţirii cărţoaielor, pentru care toate verbele în uz ale bibliotecii nu mai sunt operaţionale, e că impresionează. Sunt concepute să-ţi ia ochii. E prea mare cartea, gândeşte omul citit şi cu simţul valorii, ca să nu aibă şi un conţinut. Poate nu-l sesizez eu, mai zice acest om citit, descumpănit de dimensiunile tipăriturii, însă precis că alţii au motive să-l descopere şi să-l preţuiască.
Milenii de-a rândul, Biblia a însemnat însă şi monumentalitatea, în materie de tipar şi conţinut. Doar Bibliile se tipăreau din ce în ce mai mari, tocmai pentru a li se sacraliza conţinutul. Orice om pricepea că Biblia era Cartea Cărţilor şi că prestigiul îi dădea legitimitatea unor dimensiuni ieşite din comun. Astăzi, în librării şi în standuri, la târguri dai de plutoane întregi de cărţi pe lângă care Biblia e o carte obişnuită. Gigantismul cărţilor nesimţite – şi nu ezit să le nu
