La capătul unui drum forestier, într-o vale din Munţii Carpaţi, se află o păstrăvărie. Peisajul e încântător. Dincolo de poartă sunt nişte domni.

E şi un câine ciobănesc negru, despre care afli (scrie pe o plăcuţă fixată pe poartă) că ar fi rău, dar care, în realitate, e blajin şi foarte leneş. Într-un bazin se zbenguiesc mai mult de o sută de păstrăvi tineri. Unul dintre domnii angajaţi la păstrăvărie prinde opt peşti pe care se oferă să-i cureţe, contra cost. Le spintecă burţile cu un briceag măricel, apoi, cu o mişcare sigură, smulge măruntaiele şi mai dă o dată, apăsat, cu arătătorul, prin burta despicată, de lângă coadă până la branhii. Apoi azvârle vietatea (sic!) într-o pungă de plastic, unde se mai zbate minute bune.

Reţineţi imaginea. Aşa cum peştii aceia neferi ciţi se zbat, goliţi de măruntaie, aşa se zbate politicianul român golit de principii. Diferenţa e că pe peşti îi doare până la miezul fiinţei lor, pentru că au o problemă de viaţă şi de moarte, în timp ce pe acest tip de policitian nu-l doare nicăieri.

Traseismul politic nu e o noutate în România, iar în perioada postdecembristă migraţia de la un partid la altul a devenit aproape o regulă, în loc să fie o regretabilă excepţie. După prima spargere a FSN, felia de partid rămasă la Ion Iliescu şi Octav Cozmâncă a trecut la racolarea masivă a feseniştilor care îl urmaseră pe Petre Roman. În timpul regimului Năstase, pesederizarea a cuprins România până la ultima primărie; părea fraier primarul care refuza să se tatueze politic cu cei trei trandafiri.

În Parlamentul României, traseismul politic a atins rafinamentul în actuala legislatură, când, având nevoie disperată de majoritate (după ce guvernul Boc fusese trântit printr-o moţiune de cenzură), maşinăria aflată la dispoziţia preşedintelui Traian Băsescu a făcut posibilă apariţia unui grup masiv de deputaţ