Am transcris acest paragraf de la începuturile Memorialului, când instituţia de azi era numai idee şi vis, cu un sentiment de adâncă, aproape înspăimântată uimire în faţa actualităţii lui paradoxale. Paradoxale, pentru că, atunci când l-am scris, el se referea la situaţia noastră în contextul european: fusesem întotdeauna singuri pentru că fusesem diferiţi de cei din jurul nostru, şi necunoscuţi, pentru că nu avusesem norocul sau priceperea de a ne lăsa înglobaţi în grupări de interese culturale sau spirituale. În timp ce, azi, după 18 ani, singurătatea noastră şi tăcerea despre noi nu mai locuiesc în afara graniţelor, ci în interiorul lor, în noi înşine. După 18 ani de când a fost iniţiat, primul memorial al victimelor comunismului şi al rezistenţei la comunism din lume a fost realizat sub egida Consiliului Europei şi funcţionează în România, recunoscut în mod oficial ca unul dintre primele trei locuri ale memoriei europene. Un loc în care marile universităţi germane îşi trimit studenţii să facă practică despre istoria comunismului, o instituţie despre care se scriu teze de doctorat, se fac expoziţii itinerante pe continent şi apar în marile ziare şi în revistele de specialitate prezentări de-a dreptul entuziaste.
Dar toate acestea au legătură cu interesul şi sprijinul străinătăţii sau chiar se petrec în străinătate, aşa cum în străinătate, în mijlocul exilului, au luat fiinţă Association pour le Mémorial Sighet condusă la Paris de Maria Brătianu, grupurile de sprijin de la Los Angeles, New York şi München conduse de dr. Miron Costin, Vasile Cosma şi Gabriela Carp. În acest timp, în România după ce s-a depăşit faza urii neacoperite de la începuturi, când oficiosul guvernului titra Sacrilegiul de la Sighet şi vorbea despre vinderea suferinţei românilor Consiliului Europei s-a trecut la o mult mai perfidă şi mai nocivă formă de agresiune: eludarea. În
