Laurenţiu Marinescu şi-a developat ieri cariera între masa de prînz şi somnul de după-amiază, aducîndu-şi aminte de Olimpiadele la matematică şi de faptul că era cel mai mic, ca fizic, în toate clasele în care a fost
Steaua propune pentru retur un nume: Laurenţiu Marinescu. Are 26 de ani, a făcut parte din "grupul Urziceni", a trecut neobservat în prima parte, dar acum s-a impus ca titular. În afara terenului e total diferit faţă de cum l-aţi văzut în amicale. Pare timid, deşi spune că "nu, nu sînt, dar aşa am eu o fire mai liniştită", şi ţine capul jos. E unul dintre jucătorii cărora nu le auzi glasul nici pe teren, nici la antrenamente.
Dus la fotbal de părinţi, la 8 ani
Se ruşinează şi mai tare atunci cînd Lăcătuş îl atenţionează că nu face bine un exerciţiu, dar nu-i dă replica, aşa cum procedează puştiul Cosmin Matei. "Fiara" e întotdeauna mai atent cu Marinescu, chiar şi reproşurile au o nuanţă de glumă: "Hai, Marine, te laşi întrecut de Geraldo? În dimineaţa asta iarăşi ţi-ai făcut freza asta cu care vrei să impresionezi?".
"Marin", aşa cum îi zice Lăcătuş, zîmbeşte cînd aude şi lasă capul jos. La următoarea tură de exerciţiu e primul. De unde începe povestea acestui fotbalist pentru care driblingul, pasa filtrantă şi jocul doar înainte nu reprezintă un chin? O spune chiar el: "Cînd aveam 8 ani, părinţii mei cred că s-au săturat să mă joc cu mingea doar în spatele blocului şi m-au dus la o grupă de copii la Petrolul, la profesorul Camil Oprişan. În afara orelor de antrenament, veneam acasă şi continuam joaca tot în spatele blocului, cu jocul <21> şi cu alte jocuri de copii".
"M-am dezvoltat greu, dar intru la luptă"
Prima mare problemă cu care s-a confruntat? Fizicul său. "Am fost un copil scund, cel mai mic între ceilalţi de vîrsta mea. M-am dezvoltat greu, am crescut greu, mi-aduc a
