Ai fi zis că, din moment ce stăm bine la condiţionalităţile tehnice, intrarea României în spaţiul Schengen nu e decât o problemă în bună măsură artificială -, care ţine de capriciile (unele, cu sens intern) Franţei, Germaniei şi ale altor câtorva ţări. Sau, ca să fim şi mai generoşi (cum încercăm, de altfel, să fim de multe ori în raport cu vecinii noştri de la sud de Dunăre), deşi bifăm cu lejeritate aceste condiţionalităţi tehnice, bâlbâielile instituţionale ale Bulgariei (de care nu e bine să ne decuplăm şi de care aşa cum au promis chiar înalţi oficiali de la noi nici nu ne vom decupla în procesul de aderare la spaţiul Schengen) ne trag în spate şi ne pun în situaţia de a amâna un deznodământ pozitiv, pe care, mai degrabă, România îl merita.
Pachetul retoric, rezumat în cele două fraze de mai sus, subîntinde un tip de atitudine şi e cât se poate de legitimă o discuţie dacă această atitudine e cea mai bună dintre cele posibile. Însă, dincolo de verdictul cu privire la această opţiune de discurs şi de atitudine, e util să luăm în calcul alte câteva fapte publice, de dată recentă şi cu relevanţă pentru tema România în spaţiul Schengen. De pildă, amănuntul important că, în a doua parte a săptămânii trecute, au fost operate o serie de arestări spectaculoase ale câtorva zeci de vameşi şi poliţişti de frontieră, care (e un fel de a spune!) păzeau graniţa de est a ţării.
Poveştile care stau în spatele acestor arestări, cel puţin cele la care avem acces până acum, sunt fabuloase. Patrioţi de cursă lungă (un vameş nemulţumit de valoarea atenţiei La zece cartuşe îmi pune 300 de mii. Da-i în p... mea! Să se ducă înapoi! Da ce? Eu nu vând ţara aşa ieftin!), vameşii de la graniţa de est a României încasau mită cu sistem şi consecvenţă. Suma zilnică adunată în urma acestor pedante operaţiuni de culegere a mitei (uneori, la propriu, direct la gălea
