Revoluţia iraniană din 1979 are multe similarităţi cu situaţia actuală din Egipt. Şahul Mohamed Reza Pahlavi, un dictator brutal adus la putere prin lovitură de stat cu ajutorul serviciilor secrete anglo-americane, a fost detronat şi alungat de o revoluţie populară la care au participat, în principal, studenţii şi clasa mijlocie moderată. În final, revoluţia a fost confiscată de extremişti, care au impus un regim teocratic, condus de ayatollahul Ruhollah Khomeini. După 30 de ani de dictatură, regimul teocrat din Iran, izolat internaţional, a devenit instabil.
În Egipt, nu există un lider carismatic care să preia puterea absolută precum Khomeini. Dar dacă reprezentanţii guvernului şi ai opoziţiei nu ajung la o înţelegere satisfăcătoare într-un timp rezonabil, dacă manifestaţii, frustraţi şi dezamăgiţi, devin radicali, armata va fi obligată să-şi impună autoritatea cu rezultate imprevizibile.
Scenariul ar fi similar cu evenimentele din China, din Piaţa Tiananmen, când tancurile militare au evacuat în forţă studenţii demonstranţi, care solicitau reforme democratizante.
Regimul actual de la Cairo nu are niciun motiv de grabă. Vicepreşedintele Suleiman şi guvernul militar ştiu că protestatarii sunt obosiţi şi frustraţi, că abia aşteaptă să se întoarcă la casele lor şi că, în cele din urmă, vor părăsi Piaţa Tahrir. De asemenea, ei ştiu că demonstranţii, nefiind omogeni, pot fi manipulaţi şi demoralizaţi prin acceptarea formală a anumitor reforme selective, prin declaraţii evazive, prin infiltrare şi prin incitarea la disensiune.
Armata egipteană, care deja controlează situaţia, ar putea dirija societatea spre democraţie, aşa cum s-a întâmplat în 1998 în Indonezia, după înlăturarea de la putere a preşedintelui-tiran Suharto. Deşi tranziţia a fost dificilă şi de lungă durată, armata indoneziană a reuşit să creeze un sistem pluripartinic, a permis
