Când am reuşit să mă întorc în România, la 29 decembrie 1989, Ana şi Romulus se numărau printre primii prieteni pe care i-am căutat, amândoi fiind cufundaţi în haosul politic al vremurilor acelea. Printre altele, răsturnarea lui Ceauşescu a mai fost un prilej important pentru a descoperi nedreptăţile trecutului şi, mai ales, pentru a repune victimele comunismului în drepturile lor ca parte din istorie. Aşadar, mai târziu, când Ana m-a invitat să particip într-un proiect pentru instituirea unui memorial al victimelor comunismului la Sighet, am acceptat cu dragă inimă.
Am acceptat având convingerea că societatea română, dacă nu şi-ar confrunta trecutul, ar face ca victimele represiunii să devină victime încă o dată. Mă gândeam mai ales la cuvintele lui Desmond Tutu, care spusese, cu referire la abuzurile apartheidului, Trebuie să privim fiara opresiunii drept în ochi, fără să ne clintim, să nu o lăsăm să treacă netulburată. Proiectul Sighet mi-l închipuiam nu ca pe un mod de a atribui vreo vină, ci ca pe unul de a împărţi răspundere. Sunt de părere că, prin dăruirea şi munca Fundaţiei Academia Civică, măsura adevărată a represiunii comuniste din România a ieşit la iveală, nu numai pentru populaţia României, dar şi în plan internaţional, căci nu ar fi o exagerare să afirmi că Memorialul Sighet este considerat drept cel mai elocvent şi impresionant muzeu de acest gen din toată Europa.
La început, cea mai mare parte din sprijinul financiar venea din donaţiile oferite de comunitatea emigranţilor români şi birouri au fost înfiinţate pentru acest scop în Franţa, Germania, Statele Unite şi Germania. Participarea istoricilor din străinătate la simpozioanele organizate la Sighet în fiecare vară, începând din 1993, a fost sprijinită la început prin achitarea biletelor de avion de către Consiliul Europei. De-a lungul anilor, printre sprijinitorii generoşi s-au n