Om bun, dar nu înţelege situaţia din Egipt, aşa l-a caracterizat Mubarak pe Obama, într-un interviu. Si oricât nu l-ai simpatiza pe bătrânul tiran, nu poţi să nu-i dai dreptate.
Mai întâi, americanii par să fi minimalizat protestele. Apoi, când acestea s-au amplificat, au început să sugereze tot mai fără perdea (în acord cu mulţi dintre europeni de altfel) ca preşedintele Mubarak să demisioneze. Cel mai departe a mers însuşi Obama, care i-a cerut lui Mubarak să accepte o rapidă schimbare de regim, luând decizia corectă ceea ce nu putea fi interpretat altfel decât ca o invitaţie de a pleca îndată de la putere exact ceea ce pretindea şi opoziţia egipteană în frunte cu Frăţia Musulmană. Dar, la abia o zi după această declaraţie cel puţin imprudentă, secretarul de stat, Hillary Clinton, a salutat schimbările de regim promise de la Cairo de Suleiman Omar, vicepreşedintele numit de Mubarak şi fost şef al serviciilor secrete. Mai mult, trimisul special american, Frank Wisner, a declarat, sâmbăta trecută, că este esenţial ca Mubarak să rămână la putere pentru ca reformele să poată fi introduse într-o manieră ordonată. Dezorientat, Departamentul de Stat s-a grăbit să precizeze că Frank Wisner vorbea în calitate de persoană privată!
De fapt, şi americanii, şi restul lumii şi-au dat seama că revoluţia egipteană se amână şi că protestatarii din Piaţa Tahrir seamănă tot mai mult cu cei de odinioară din Piaţa Universităţii de la Bucureşti: poţi simpatiza cu ei, îi poţi înţelege (le poţi da şi ajutoare semnificative, după cum au făcut, în trecut, americanii), dar nu le poţi acorda nicio şansă politică, cel puţin imediată. Încep însă să cred tot mai mult că nu doar politicienii noştri de doi bani, dar şi lideri politici mondiali se uită prea mult la televizor şi, spre paguba tuturor, lasă impresiile şi informaţiile transmise de canalele de ştiri să le infl
