Revoluţia egipteană pare să fi intrat într-o perioadă de letargie şi de tatonare a regimului. Deşi protestele continuă, în ultimele zile, am asistat la o serie de negocieri între reprezentanţii străzii (intelectuali, organizatori ai protestelor, partide de opoziţie, inclusiv cea mai temută grupare de opoziţie – Frăţia Musulmană) şi regim. Acesta din urmă încearcă, prin orice mijloace, să câştige timp, speculând slăbiciunile şi lipsa de unitate a protestatarilor. Şi pare să fi reuşit. Vicepreşedintele Egiptului, Omar Suleiman, a oferit câteva concesii care ar putea conduce la schimbări dramatice în ţară. De departe, cea mai importantă este suspendarea Legii marţiale, în vigoare de 30 de ani, de la venirea la putere a preşedintelui Hosni Mubarak. Aceasta dădea puteri speciale armatei şi, în general, establishmentului de securitate guvernamental, care putea reţine pe oricine pe termen nelimitat, fără mandat, sau limita discreţionar libertatea de expresie şi adunare publică. Ca un semn de bunavoinţă, regimul a promis introducerea unor măsuri de relaxare a libertăţii presei şi a mijloacelor de comunicare virtuală. În schimb, de cealaltă parte, opoziţia pare să fi acceptat tacit faptul că Mubarak va rămâne la controlul butoanelor până la alegerile din septembrie. Dacă, în prima parte a săptămânii trecute, mesajul care venea dinspre opoziţie a fost permanent acela că refuza să negocieze cu regimul atâta timp cât Mubarak rămâne preşedinte, spre sfârşitul său, tonul opoziţiei devenise mult mai conciliant.

Între timp, nervozitatea în regiune este în creştere. Dar poate nicăieri nu este mai mare ca la Tel Aviv. O cădere a Egiptului în mâinile islamiştilor este pentru statul evreu un coşmar imposibil de imaginat. O schimbare fundamentală a balanţei de putere regională. O cutie a Pandorei geopolitice. Nu puţine au fost vocile, venite în special dinspre Frăţia Musulmană,