Ce să privatizeze şi ce să păstreze statul? Răspunsul raţional este simplu: să privatizeze pierderile şi să păstreze rentele – exact invers decât până acum.
Întotdeauna se ajunge aici. Privatizările vor fi miza următorului aranjament cu Fondul Monetar Internaţional. “Dar vaaai, cum să-şi lase statul din mână pârghiile strategice? N-aţi văzut ce s-a întâmplat cu Petrom?” Ba da! Ce s-a întâmplat cu Petrom s-a întâmplat târziu şi prost.
Companiile de stat sunt de fapt piramide bine stratificate, în care tot ce contează este fundaţia şubrezită.
Nivelul 0. Sub piramidă sunt elementele care ţin de dreptul natural la supravieţuire – aerul de respirat sau apa de băut. Ele nu pot fi supuse reglementării, cel puţin nu atât timp cât ele există din abundenţă. Nivelul 0 nu prea contează în poveste, însă nici nu putea fi omis.
Nivelul 1. La baza piramidei, există bunurile economice care se află în proprietate publică în mod legitim: aerul (mai exact dreptul de-a-l polua), spaţiul aerian, spectrul de radiofrecvenţă, resursele subsolului, apele interioare etc. Pentru ele, managerul proprietăţii publice este îndreptăţit să ceară cel mai mare preţ pe care îl poate obţine. Ei bine, exact asta nu se întâmplă – preţul de transfer al resursei către nivelul superior este infim – şi de aici s-au tras toate problemele în privatizarea Petrom.
Nivelul 2. Pe etajul următor al piramidei găsim întreagi afaceri colaterale construite în jurul resursei: rafinării, termocentrale, hidrocentrale etc. Ele îşi caută în pământ legitimitatea, dar se bat pe pieţe care în realitate funcţionează bine doar libere.
Nivelul 3. Aici găsim justificările care încearcă să închidă bucla. Necesitatea unui distribuitor de benzină de stat este să ţină preţurile jos (în realitate, abia anul trecut s-a încheiat un deceniu de plată al “centului pe litru”, pe care toţi românii l-au plătit
