Deficitul democratic din Orientul Mijlociu este consecinţa unor factori tangibili, majoritatea lor externi. Puterile occidentale au lucrat substanţial şi consistent la subminarea mişcărilor democratice din regiune.
De departe, Egiptul şi Iordania sunt cei mai importanţi beneficiari ai susţinerii SUA, în ciuda faptului că în ultimii 20 de ani, acestea au devenit societăţi mai puţin deschise şi tot mai represive. Între timp, opoziţia islamistă din Egipt a devenit ţinta celui mai dur val de reprimare guvernamentală de la preşedintele Gamal Abdel Nasser (1960) încoace. Din 2006, regimul Mubarak a iniţiat o campanie sistematică cu scopul declarat de a şterge „Frăţia Musulmană”, de pe harta politică a Egiptului, fără a întâmpina prea multe obiecţii din partea SUA sau Europei. Este ciudat că politicienii occidentali insistă să întrebe de ce regiunea este atât de autocrată, continuând în acelaşi timp să investească masiv în menţinerea regimurilor autocratice.
Înainte să ne întrebăm dacă democraţia va contribui la stabilizarea Orientului Mijlociu, cred că trebuie să vedem şi celălalt versant: unde au condus mai mult de 50 de ani de susţinere occidentală a guvernelor autoritare? A produs extremism religios, violenţă politică şi perpetuarea unor regimuri care aparent sunt stabile, dar care pe fond au o legitimitate scăzută în ochii propriilor popoare. Este o regiune caracterizată de falimente economice, inegalităţi tot mai mari, şomaj masiv, violenţă politică, sisteme educaţionale dezagregate. Era vizibil o regiune care stă să se prăbuşească. Cei care vorbeau despre stabilitatea Egiptului, Iordaniei, Tunisiei, Marocului şi a Arabiei Saudite era bine să-şi amintească lecţiile Iranului de la sfârşitul anilor ’70: regimurile sunt stabile până când dintr-odată nu mai sunt. Iar atunci este mult prea târziu.
O problemă de legitimitate
Dacă cetăţenilor le lipse
