Am văzut filmul Confession (Kokuhaku în japoneză) un thriller nominalizat la Oscar despre o mamă care își răzbună încet, sigur și dureros fiica ucisă de doi elevi de-ai săi. Filmul, regizat de Tetsuya Nakashim (după romanul best seller cu același nume, din 2008, al lui Kanae Minato) are toate ingredientele filmelor dark și prezintă mai ales genul de tortură și umilire fizică și mai ales psihică pe care și-o aplică adolescenții pe la 13, 14 ani prin școli.
Știu, filmele japoneze au tendința de a exagera cruzimea și de a dramatiza situațiile. Toate marile umilințe pe care le suferă și le acceptă până la un punct personajele din film sunt însă foarte credibile într-un fel și mi-am amintit că acum câteva zile am văzut reapărând pe ordinea de zi a știrilor televizate un filmuleț cu niște adolescenți care își băteau colegul și între timp îl și filmau, evident ca să pună filmulețul pe Youtube.
O făceau ca să se dea mari, să-l umilească, să-l desființeze pe cel care merita asta pentru că era mai slab din punctul lor de vedere. Era oare un gest gratuit? Mă întreb dacă n-o făceau doar ca să păstreze un fel de ierarhie? Dacă nu dădeau ei primii poate pățeau la rândul lor ceva asemănător, poate chiar din partea celui bătut și al prietenilor săi?
Țin minte și că o doamnă profesoară de la școala respectivă declara că de fapt loviturile încasate de băiat nici nu erau atât de puternice, mai degrabă erau mimate, exagerate teatral pentru că de fapt scopul era ca acesta să fie filmat și expus rușinos, nu se urmărea cu adevărat rănirea lui fizică, nu sângele era esențial.
Discursul părea ciudat de relaxat dar până la urmă ce pot face profesorii când se întâmplă asta? Și profesoara din Kokuhaku explică pe un ton exagerat de calm și foarte liniștită fapta oribilă a celor doi elevi ai săi precum și pedeapsa pe care urmează să le-o aplice în timp ce elevii din
