Foto: Mihai Alexe / Agerpres Câteva zile după vacanţa de iarnă a parlamentarilor a izbucnit conflictul dintre preşedintele Senatului, Ale­xandru Bârlădeanu şi şeful Guvernu­lui, Petre Roman. Mocnea demult, dar ţara a văzut incendiul abia în şe­dinţa Senatului din 14 ia­nua­rie 1991. Amator şi diletant în aplica­rea refor­mei, l-a caracterizat public Bâr­lădea­nu pe carismati­cul prim-ministru.

După ce „interesul consensului na­ţional” fusese lozinca electorală şi cuvântul de ordine în FSN, iată că înt­re liderii săi izbucnise gâlceava. Ascuns presei, dar sesizat deja de lide­rii opoziţiei se revela şi competiţia dintre primul-ministru şi preşedinte­le României. Cu referire la „lupta” aces­tora, liderul ţărănist Ion Raţiu consemna în însemnările sale zilnice din februarie 1991 că Petre Roman voia locul preşedintelui ţării. Iliescu ar fi „gata să-l sacrifice” şi ar reuşi da­că primul-ministru n-ar avea oa­me­nii lui peste tot. Mai ales în Securitate, notează Raţiu evitând ostentativ noul nume al instituţiei. „Pentru Ro­man n-are decât dispreţ: de unde să ştie el cum să conducă o ţară”, sintetiza Raţiu o conversaţie cu Ion Iliescu.

Public, mărul discordiei era reforma – liberalizarea preţurilor şi privatizarea economiei. În noiembrie 1990 fusese parţial aplicată măsura liberalizării preţurilor. Cea de-a doua etapă urma să se producă în 1 ia­nuarie 1991. Alexandru Bârlădeanu, pre­­şedintele Senatului, voia s-o în­târ­zie până la vară. Dar senatorii au vo­tat opţiunea primului-ministru de li­beralizare începând cu luna aprilie. Ime­diat ziarele şi parlamentarii au ocu­pat poziţii de război. Alexandru Bâr­lădeanu tocmai împlinise 80 de ani. Ca vârstă, primul ministru aproa­pe că semăna a nepot. De partea ti­ne­reţii s-a situat cu aplomb şi septuagenarul Silviu Brucan.

Experimentatul agitator şi-a lansat canonada asupra bătrânilor „bolşevici”, deturnând