Toţi cei cărora le-am spus că intenţionez să merg cu maşina în Kosovo m-au privit uluiţi, vrând parcă să-mi zică: eşti nebun? N-a lipsit mult să-mi spun eu însumi asta în timp ce orbecăiam dinspre Skopje către Priştina pe o autostradă despre care habar n-aveam că este autostradă, nici măcar drum nu credeam că este, căci nimerisem pe fundul unui imens bidon cu lapte, ceaţa era atât de deasă, încât nu te puteai gândi decât la aşa ceva. Mai existau însă şi oameni miloşi pe lume, unul dintre aceştia azvârlind în bidonul acela câteva tăbliţe indicatoare fără de care aş fi îmbătrânit rătăcind pe acolo, nefiind însă deloc sigur că bravura mea va impune în conştiinţa posterităţii sintagma „turist de lapte”.
Ajuns la graniţa cu Kosovo, m-am gândit brusc la faptul că România n-a recunoscut statul pe teritoriul căruia mă pregăteam să intru şi că o să am oareşce probleme din această pricină. Deşi eram conştient că eu nu sunt totuşi România, ci doar un simplu român, ba încă unul care nu face politică, îmi închipuiam că o să am parte măcar de nişte priviri ostile. P-aia cu glonţul în cap mi-o scosesem din minte, ştiam că e linişte în Kosovo, că a trecut adică sezonul gloanţelor. Trecuse însă şi sezonul resentimentelor? Poliţiştii de frontieră s-au purtat ireproşabil. Era duminică şi m-aşteptam ca drumul să fie liber. Da de unde! Numai pe la noi am văzut alergând duminica dimineaţa pe şosele atât de multe maşini.
Mă mai aşteptam ca în localităţile ce-mi ieşeau în cale să întâlnesc nişte case prăpădite. Nici vorbă despre aşa ceva! Peste tot, numai clădiri noi, ba chiar nou-nouţe. Aşezate cam alandala, ce-i drept, adică în ordinea după care cresc buruienile pe câmpuri. N-a ţâşnit de nicăieri vreo piatră care să-mi lovească parbrizul. Nu s-a uitat nimeni ameninţător la mine. Dacă e să vorbesc despre Priştina, aş zice că, dimpotrivă, s-a uitat destul de frumos, căci aic
