Dispariţia elitelor a fost în ultimii doi ani şi jumătate - odată cu venirea crizei - una dintre temele esenţiale ale discursului public românesc, abordarea variind de la plafonări mioritice până la mişcări cu iz de mini-revoluţii.

Dictatorul a fugit. Oamenii au pătruns în palatul lui şi au luat tot aurul şi vasele de porţelan pe care le-au găsit. Alţii au furat un Ferrari galben cu excavatorul. Dictatorul a fugit. Scenele din Tunisia, văzute pe canalele de ştiri şi pe internet, nu aveau cum să nu trezească comparaţii cu revoluţia din România, de acum 20 de ani. Şi, prin extensie, eliberarea ţărilor arabe a început să fie comparată cu eliberarea Europei Centrale şi de Est.

După cum scria recent într-o publicaţie americană senatorul Jim Rosapepe, fost ambasador al SUA la Bucureşti, fiecare dintre cele două ţări (România anului 1989 şi Tunisia anului 2011) fusese condusă timp de două decenii şi jumătate de un dictator. În cele două ţări, oamenii simpli - şi nu elitele -, au fost motorul care a de-clanşat revoluţiile. Soldaţii au tras unii în alţii. Şi, nu în ultimul rând, franceza este a doua limbă pe care o vorbeau elitele.

Sigur, mesajul lui Rosapepe viza lecţiile pe care ar fi trebuit să le înveţe americanii. Dar comparaţia este la fel de bună pentru a atrage atenţia asupra lecţiilor pe care le-au învăţat românii în ultimii 20 de ani de libertate. Sau pe care ar fi trebuit să le înveţe, mai degrabă. „În cazul României, invitaţia de a adera la UE a fost un impuls major către progres", constată Rosapepe. Tot el afirmă că în cazul Tunisiei, la fel ca în cazul României, „americanii şi europenii trebuie să promoveze democraţia şi să recunoască faptul că elitele - şi votanţii - sunt singurul activ".

Dispariţia elitelor a fost în ultimii doi ani şi jumătate - odată cu venirea crizei - una dintre temele esenţiale ale discursului public românesc, abor