Abilitatea copiilor de a-şi recunoaşte, înţelege, accepta şi exprima emoţiile într-un mod adecvat (fără să-i rănească de ceilalţi) este un bun predictor al sănătăţii mentale a copilului, a stării lui de bine emoţionale şi sociale. Modul de exprimare şi manifestare a emoţiilor se învaţă din interacţiunea cu ceilalţi – părinţi şi educatori. Cercetările din domeniul competenţelor emoţionale şi sociale arată că reacţiile emoţionale ale părinţilor sunt un predictor pentru competenţele emoţionale ale copiilor.

Cum învaţă copiii să îşi exprime emoţiile?

Copiii învaţă prin observarea şi imitarea comportamentelor părinţilor sau a celorlalţi copii: de exemplu, un copil învaţă cum să îşi exteriorizeze furia observând ce face părintele când este furios, sau un copil învaţă să-şi verbalizeze emoţia pe care o simte – „sunt bucuros! sau „sunt trist”, dacă observă că părintele exprimă şi el în cuvinte emoţiile; De asemenea ei învaţă şi prin consecinţele pe care le are exprimarea verbală a emoţiei: de exemplu, un copil poate fi descurajat să îşi mai exprime emoţiile când părintele invalidează emoţia copilului (de pildă, îi spune: ”lasă nu mai fi supărat! ce tot plângi, că te-ai lovit uşor!) sau o ignoră (ex. „copilul plânge într-un colţ şi nimeni nu merge la el să-l întrebe ceva”).

Când părinţii exprimă emoţii în cuvinte într-un mod adecvat („sunt bucuros/ă”, „sunt trist”, „sunt furios”), copiii învaţă că exprimarea emoţională este normală şi sănătoasă. Unii părinţi au convingerea că exprimarea emoţiilor în cuvinte este nesănătoasă pentru copii, şi din dorinţa de a-i proteja, nu spun cum se simt sau nu discută despre emoţii. Sau unii părinţi consideră, într-un mod nesănătos pentru copii, că exprimarea emoţiilor negative este un semn de slăbiciune şi nu o normalitate.

Obişnuiţi să-l întrebaţi pe copil cum se simte în diferite situaţii sau contexte.