E foarte bine că găsim resurse de indignare atunci când un fenomen precum cel de la vama Siret ne este prezentat public. Am uneori senzaţia că ne-am obişnuit atât de mult cu corupţia încât a devenit o normalitate. Mă pune pe gânduri cuvântul care e folosit des atunci când vorbeşti despre şpagă: dreptul. Am dat „dreptul" la poliţist şi am scăpat. Am dat „dreptul" la cutare şi m-am angajat. Să fie o ironie? Să fie serios? Cum a devenit şpaga un drept?
Deci,vâlva şi scandalul care au urmat arestărilor de la Siret sunt binevenite, ne arată ca o societate capabilă de reacţie. Şi tot acest caz trebuie să ne înveţe câte ceva în legătură cu politicile noastre anticorupţie.
Cum se vede şpaga dinspre un vameş? Pe o tură de 12 ore, un poliţist de frontieră câştiga cam 2.000 de euro. În acelaşi interval, un vameş făcea 6.000 de euro, scrie Evenimentul Zilei. Adevărul dă cifre ceva mai mici, raportate la nivel de zile: pe 28 decembrie 2010, s-au strâns din şpagă 15.600 de lei, din care 10% către şefi şi restul se împărţeau între vameşi. În 10 zile din decembrie, comisarul-şef Aurel Anea a primit 14.500 lei de la subordonaţi, partea lui din pradă. Nefiind o afacere foarte constantă, putem deduce că sumele variau. Ce este însă sigur e că sunt bani mult mai mulţi decât primesc din leafă respectivii lucrători ai statului.
Care e soluţia? Cum îi faci pe aceşti oameni incoruptibili? Răspunsul evident e: le măreşti salariile. Însă răspunsul evident e greşit. De altfel, asta e reacţia obişnuită la noi: suntem convinşi că oamenii iau şpagă pentru că au salarii mici. Asta duce fie la resemnare, fie la lupte politice interne pentru mărirea salariilor. Resemnarea zice cam aşa: oamenii mei au salarii mici, de aceea iau şpagă, deci nu am ce face pe termen scurt, aşa că ignor problema. A doua reacţie este să te lupţi în guvern să le măreşte salariile. Aşa am ajuns de-a lungu
