În urmă cu doar cîţiva ani, ziaristul nu prea ştia ce crede lumea despre ceea ce scrie el. Cei care apăreau la TV aveau un oarecare feedback, dar mai degrabă despre persoana lor, nu despre un articol, necum despre toate.
Scrisori – cine mai scrie scrisori? Să cauţi hîrtie şi-un pix, să scrii de mînă (brr!), să n-ai Delete, să cauţi plic, să stai la coadă la Poştă pentru un timbru, să-l lipeşti, să pui scrisoarea la cutie... Prea complicat.
Exceptînd cazurile în care călcai pe cineva rău pe coadă şi reacţiona, nu prea aveai ecouri. Colegii de breaslă? Doar n-o să ne apucăm să ne lăudăm între noi! Şi nici un comentariu negativ nu e prudent, cine ştie cine-ţi ajunge mîine şef? Mai rămîneau doar prietenii şi familia, dar pe ăştia nu poţi să-i iei în serios. Aproape peste noapte, totul s-a schimbat. Azi, cel care scrie şi cel care citeşte sînt faţă-n faţă. Nu mai există nici o gazetă de perete care să nu aibă variantă electronică, cu forum de discuţie şi posibilitatea de a comenta in situ fiecare articol. Jurnalistul poate afla în timp real ce gîndesc cititorii lui. E o schimbare fundamentală, pe care, e drept, unii au ales s-o ignore. N-am cum să ştiu cîţi dintre jurnalişti citesc comentariile, dar ştiu că există destui care nu-şi prea citesc nici măcar mail-ul, şi cunosc cel puţin un caz în care un celebru scriitor-editorialist mi-a spus cu seninătate: „A! Adresa care apare după numele meu e pusă de redacţie, n-am folosit-o niciodată!“. Cîţi admiratori i-or fi scris şi şi-or fi nuanţat părerea despre el văzînd că nu răspunde!
Tabere, tranşee, inamici
Cititorii-comentatori sînt de mai multe feluri. Cea mai vizibilă categorie este cea deja încondeiată sub numele de „postaci“: oameni care – din interese de partid, pe bani sau din convingere – au de spus, în esenţă, doar atît: „Bravo ai noştri! Uă, ai voştri!“. În principiu, ei se împart în „por
