Întrucât nu a fost nici apostol, nici legionar, nici poet şi nici propagandist, moartea lui nu a strâns lumea la cimitir şi nici nu a făcut audienţă. Omul care a murit era un muncitor simplu şi un simplu nebun. Altfel nu se poate numi cineva care dă înapoi partidului comunist carnetul în 1968 spunându-i că s-a lămurit că partidul nu e al muncitorilor, care se întoarce din străinătate în 1978, după ce Securitatea sperase că scapă de el pentru totdeauna, ca să pornească un sindicat liber, într-o ţară în care oamenii, ca şi azi, se numărau pe degete. Care e închis de nenumărate ori în ospiciu şi chinuit, ca la ieşire să îşi reia protestele cu atâta calm şi demnitate. Un securist care avea sarcina să-l discrediteze l-a descris cel mai bine, aflând de la nevastă-sa că nu o lovise niciodată în 25 de ani de căsnicie, cînd a întrebat: „ce fel de bărbat e ăsta?", pentru că în România bărbatul care nu e un animal cu femeia lui e ţinta dispreţului public. Un bărbat care, acum patru ani, atunci când era deja bătrân şi bolnav, în faţa unei săli din Timişoara nici ea prea tânără, mi-a trasat solemn şi pe neaşteptate sarcina de a uni societatea civilă din România, NGO-uri şi sindicate şi de a face din ea o a treia forţă politică, pentru că de la partidele astea nu mai aştepta nimic. Desigur, o altă nebunie!

Ne-am mai văzut de două ori după acea zi la Timişoara, când m-a surprins atât de mult încât şi eu am înclinat să cred că nu mai are chiar toată judecata. A bătut pe neaşteptate la uşa biroului meu din strada Eminescu din Bucureşti, după ce petrecuse o dimineaţă la Cotroceni încercând să îşi programeze o discuţie cu şeful statului. L-au plimbat din birou în birou şi pînă la urmă dl. Baconschi, pe atunci consilier, l-a expediat. Ca atare, a trebuit să pun mâna pe telefon şi să răcnesc la toată lumea pe acolo, rolul meu obişnuit. Desigur, nu le-am spus că era penibil din