O stafie bîntuie dezbaterea, puţin numeroasă, dar selectă, despre piaţa de artă. Este vorba de relaţia operei de artă cu lumea bancară, mai precis cu instrumentele propuse de bănci clienţilor lor. Încă şi mai concret, sub formă de întrebare: poate un tablou, de fapt o pictură sau un obiect de artă, în general, să devină garanţie la solicitarea unui împrumut? Cel puţin pentru această perioadă, răspunsul este unul imediat şi negativ în acelaşi timp.
Principalele argumente vin de la caracteristicile obiectului de artă sau de colecţie ca marfă. Singurele estimări cât de cât cu picioarele pe pămînt se pot referi doar la materialul din care sînt făcute. Şi nu este vorba de pînza de pe şasiu, de petecele de hîrtie pătate cu culori, nici măcar de piatra sau bronzul sculpturilor, ci de metalele preţioase, cotate la bursele internaţionale, şi nestematele sau semipreţioasele cu care sînt bătute aurul şi argintul. Nu ne rămîne decît să le topim bijuteriile şi le facem lingouri. Dacă le păstrăm în forma prelucrată artistic, s-a terminat fungicibilitatea lor, adică, spune la carte, nu mai pot fi "înlocuite cu altele de acelaşi fel, de aceeaşi cantitate şi calitate". Nimeni nu ne poate asigura că este corect să schimbi între ele două cruciuliţe de aur cu aceeaşi greutate, dar cu modele diferite. Sau să dai 20 de Popes-cu şi 30 de Ionescu pe un Grigorescu. Adică, dacă vînzarea la preţuri anticipabile sau de intrare pe piaţă a lucrărilor celor doi semi-anonimi, sute de creatori români putînd înlocui cele două "escu" generice, poate aduna 175 de mii de euro, cu cît s-a vîndut cel mai scump Grigorescu într-o licitaţie publică, întîmplător fiind şi recordul pieţei româneşti. Sau 155 de mii de euro, sau 115 de mii, ori 55 de mii, chiar de două ori, ceea ce nu mai este deja acelaşi lucru cu 175, şi nici cu 35 de mii de euro, cu cît s-a mai dat un Grigores-cu pe la noi. Pentru că, v
