Nu se mai citeşte ca altădată, a cugetat cu un aer complice un ins, pe a cărui faţă se desluşeau tot felul de patimi, nu însă şi aceea a cititului.
Nu era primul mărginit care se simţea obligat de noile prejudecăţi în circulaţie să li se alinieze, să se arate adică solidar şi cu mine, omul cititului şi al scrisului, în drama secolului.
Nu se mai citeşte ca altădată!
Toţi cei care par să fi constatat cu mintea lor că nu se mai citeşte ca altădată, ducând de fapt mai departe o vorbă auzită de la alţii, au în glas, sub pojghiţa de compasiune pentru meseria scrisului, un gen de tumult de învingători. În sfârşit, au scăpat de o grijă! Ştiau că-s neterminaţi, fiindcă n-au citit la vremea lor cărţile care să-i facă mai terminaţi, mai întregi, dar dacă s-a întâmplat ca omenirea să nu mai citească, aşa cum obişnuia şi era necesar, asta e! S-a dat liber le necitire! Au scăpat bieţii oameni de anatema că-s necitiţi. E ca şi cum omenirea şi-a dat seama cât a greşit faţă de ei muncindu-i veacuri de-a rândul cu scrisul, cititul şi socotitul, şi acum bate în retragere. Şi nu numai că bate în retragere, dar sunt coapte condiţiile ca mai mult ca citiţii să le ceară iertare îndelung necitiţilor, pentru că i-a chinuit cu cărţile atâta amar de vreme.
Poate că m-am isterizat eu din cauza invaziei cu cărţi de tot neamul, a faptului că nu se mai tipăresc ca altădată două, trei cărţi pe săptămână, ci sute, din toate domeniile. Un exces te poate duce la angoasă, la fel ca o lipsă. Poate că m-am sensibilizat peste măsură şi nu mă mai descurc în avalanşa apariţiilor, că văd în conversaţia de complezenţă a unui ins oarecare un vizavi agresiv cu profesia din care exist. Dar prea des se vorbeşte despre criza cititului, ca să nu realizez că nu e nici o criză. Se tipăresc, pur şi simplu, mai multe cărţi decât putem noi, citiţii şi necitiţii, să consumăm.
Până şi indi
