Pentru Romania nu a fost niciodata usor sa construiasca relatia cu Rusia tarista sau sovietica. Nici raporturile Romaniei cu Rusia post-sovietica in perioada post-decembrista nu reprezinta o exceptie in acest sens. Cu mare grad de probabilitate se poate spune ca misiunea va ramane una dificila in viitorul apropiat. Desi comportamentul Rusiei deseori este unul destructiv decat constructiv, Romania trebuie sa insiste.

Nu din frica pentru consecinte adverse, setea dupa ambitii regionale abstracte sau dorinta de a se razbuna pentru tratament ”discriminatoriu” aplicat recent de marile puteri Europene. Insistenta trebuie sa fie rezultatul unuei analize atentate a evoluțiilor in spatiul trans-atlantic si definirii la rece a intereselor nationale pe termen mediu si lung.

In 2005-07 au existat asteptari moderate ca Romania realizand al doilea obiectiv major al politicii externe si fiind la adapostul NATO si UE, va reusi sa cladeasca o relatie constructiva, sustenabila si lipsita de complexe cu Rusia.

In 2011 constatam ca Romania este departe de acest deziderat. Ori acest lucru afecteaza in mod direct capacitatea Romaniei de a-si realiza obiective majore de politica externa, in particular cele in vecinatatea estica. Unii oficiali de la Bucuresti dau asigurari ca relatia nu merge chiar atat de prost cum se prezinta in mass media.

Recenta intalnire presedintelui Basescu cu patronul companiei private Lukoil (Vagit Alekperov) care a beneficiat de sprijin financiar substantial pe timp de criza din partea guvernului rus este adusa drept exemplu.

Insa mai degraba raspunsul presedintelui Romaniei la intrebarea reprezentantului Rusiei in Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei despre posibila anexare a Moldovei reflecta mai bine actuala atmosfera si calitatea dialogului bilateral. Desi ofera o satisfactie morala, aluzia presedinte