Moment festiv de la oficializarea căsătoriei Opoziţiei: Victor Ponta îşi dă mîna cu Crin Antonescu care, la rîndul lui, vine de mînuţă cu băiatul acela al cărui nume nu şi-l aminteşte nimeni, aşa-zisul preşedinte al Partidului Conservator. Situaţie caragialescă, de „români imparţiali“ care-şi unesc destinele incompatibile, discursuri pe măsură. Cu toate acestea, înţelegi ce-i mînă pe ei în luptă, care de la patru’s’opt încearcă, neicusorule, să dovedească bampirul, care nu se mai poate aşa ceva... Bun: două partide cu destule procente în preferinţele alegătorilor, PSD şi PNL, se aliază pentru a detrona PDL şi, în principal, pe Traian Băsescu. Nu punem în discuţie diferenţele de doctrină sau strania alăturare a unor personaje din filme şi tabere complet diferite, ci doar ne rezumăm să constatăm că mişcarea are o logică a ei. Logică pe care însă ne e greu s-o detectăm atunci cînd vine vorba de cel de-al treilea partener al acestui mariaj, Partidul Conservator.

În momentul în care liberalii, acum o lună, se înfrăţeau cu partidul lui Voiculescu, toată lumea s-a întrebat ce rost are o alianţă cu o formaţiune politică practic inexistentă ca scor electoral şi, în plus, care are o imagine destul de şifonată. Răspunsurile au invocat toate veşnicul as din mîneca PC-ului: televiziunea, pe care-o foloseşte ca armă electorală. Întrebarea care rămîne e, totuşi, dacă merită să te însoţeşti cu un astfel de partid-televiziune. Este măcar arma electorală pentru care faci acest compromis eficientă? Păi, să vedem, coane Fănică!

Cît de performante sînt televiziunile lui Dan Voiculescu în domeniul acela de maxim interes pentru patron – lupta politică? Ca în cazul proaspetei Uniuni Social Liberale, nu luăm în discuţie acum chestiuni de ordin moral sau deontologic, ci doar eficienţa. Pragmatic, rece, fără mamă, fără tată. Încă de la înfiinţarea lui, partidul lui Voiculescu