● Steven De Bruyn, Tony Gyselinck & Roland Van Campenhout, Fortune Cookie, Munich Records, 2010.
Deşi SUA sînt, în principiu, o colonie britanică şi o mărturie a (bănuiesc) celui mai întins imperiu care a fost instituit vreodată pe Pămînt, nu puţini sînt americanii care le reproşează englezilor că nu vorbesc prea bine engleza. Am sesizat şi între jazzeri tentaţia de a asimila blues-ul ca un subprodus al jazzului. Spre deosebire de anecdota de mai sus, aici nu e (de obicei) vorba de ignoranţă, ci de revizionism pervers şi manevre de politică a culturii. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu scena world music. Majoritatea festivalurilor de jazz invită trupe sau organizează secţiuni de blues sau world music. Mai rar găseşti astfel de secţiuni în evenimente rock, folk, country sau specializate pe alte genuri ce s-au născut din matca respectivă. Chitaristul Roland van Campenhout mărturiseşte că, deşi educat în mediile jazz, a fost surprins, la un moment dat, să realizeze că genul pe care încerca să-l practice era de fapt blues, bruiat de influenţele jazz ale mediilor care l-au format. Sau poate că nu e vorba de politici culturale, cît de faptul că blues-ul, ajuns la senectute, scos la pensie cu forţa, mutat la azil şi cu pensia recalculată de către propriii copii, a găsit adăpost în casa jazzului, fratele mai familist şi mai puţin risipitor dintre cei mulţi pe care i-a dat acestei lumi. Or, cel mai probabil, adevărul e undeva în mijloc.
DE ACELASI AUTOR Catehism post-rock Workshop muzical Ştiinţă vs. industrie Solo Foarte proaspătul (şi la propriu, şi la figurat) album Fortune Cookie al trioului belgian De Bruyn (voce, muzicuţă, electro-trucuri), Gyselinck (tobe), van Campenhout (voce, chitară) se află exact în acel mijloc. Ultimii doi membri sînt, la ei în Belgia, legende – mai ales ultimul, căruia nici nu-i prea ştie lumea numele de familie, el fiind cunoscu
